Göreme – Pe urmele eremiților

Câți dintre noi, trăitori într-o lume secularizată, mai pot înțelege tăria sufletească a primilor creștini, puterea ce-i ajuta să găseacă în ei înșiși  curajul de a înfrunta martiriul? Câți dintre noi ar alege , senini și cu inima împăcată, urmând exemplul lui Isus, suferința și moartea ca formă supremă de iubire pentru Dumnezeu, având în noi încredințarea că viața cea adevărată nu este cea de aici și de acum? Intrebări mult prea serioase pentru un blog de călătorii, am să le las fără răspuns. Am început povestea așa, pentru că vrând, nevrând sămânța pentru ceea ce am văzut și învățat în Göreme aceasta este – martiriul. Să vă spun de ce.

In anul 315 după Cristos împăratul Constantin a adăugat creștinismul pe lista religiilor tolerate în Imperiul Roman și de acum înainte, exceptând unele perioade de revenire a persecuțiilor, creștinii nu mai trăiau cu teama sau cu speranța de a pătimi martiriul. Așa că, unii dintre ei au ales asceza ca formă de a se apropia de Dumnezeu. Incet, încet tot mai mulți credincioși au hotărât să se depărteze de zbuciumul și tentațiile lumii obișnuite și s-au retras în deșert pentru a-și duce viața în post și rugăciune. Probabil și înainte erau destui care se retrăgeau , după exemplul lui Isus, câte 40 de zile în deșert. De-acum însă izolarea  era făcută pentru tot restul vieții. Se bănuiește că așa a apărut monahismul, întâi în pustia egipteană iar mai apoi peste tot în Imperiul Roman.

Capadocia nu a făcut excepție, dimpotrivă, s-a dovedit un loc foarte potrivit de retragere din lume. Conurile de tuf, scobite cu grijă, erau potrivite atât pentru chiliile eremiților, cât și pentru mănăstirile celor ce alegeau viața de obște.

In muzeul în aer liber din Goreme, călătorul zilelor noastre își poate face o impresie despre modul în care trăiau călugării și călugărițele de acum 1000 și ceva de ani. Muzeul se găsește cam la 3 km depărtare de centrul orașului, într-o căldare naturală. In pereții căldării au fost amenajate între anii 900 și 1200 d.C câteva biserici, chilii, refectorii, depozite, grajduri, toate scobite în tuful moale. Zilnic vin aici mii de vizitatori, cred că doar iarna este mai puțin aglomerat. La intrarea fiecărei bisericuțe, care este inclusă în programul de vizitare a grupurilor organizate, stă de pază căte un funcționar al muzeului ce cronometrează timpul de vizitare. Un grup nu poate rămâne mai mult de  3 minute în fiecare biserică, altfel s-ar împotmoli fluxul vizitelor. In schimb, vizitatorul solitar poate face tot ce poftește. Poate trage cu urechea la explicațiile ghizilor și în același timp sta și admira în voie frescele de pe pereți, poate intra și in bisericuțele ce nu sunt incluse în programele stas de vizitare.

Cele mai vizitate obiective sunt Biserica Mărului (Elmali Kilise), Biserica Sfintei Barbara (Barbara Kilise), Biserica Șarpelui (Yilanli Kilise) și o serie de așezăminte domestice – un refectoriu, chilii, o bucătărie, un grajd. Cele mai frumoase obiecive sunt Tokali Kilise și Biserica Neagră (Karanlik Kilise). Biserica Tokali nu se află în complexul propriu zis ci un pic mai jos, pe drumul spre Goeme iar vizitarea ei e permisă cu biletul plătit pentru intrarea la muzeu. Biserica Karanlik, după mine cea mai frumoasă, nu poate fi vizitată decât după plata unei alte taxe de intrare, deși se află în cadrul complexului. Poate de aceea nu e așa de vizitată, puțini turiști sunt dispuși să plătească încă 8 lire turcești. E singurul loc în care te simți ca într-o biserică și te poți reculege , departe de forfota de afară.

Să vă spun căte ceva despre bisericuțele în care am intrat noi.

Biserica Sfântului Vasile. In Capadocia toate bisericile par a fi închinate Sfântului Vasile cel Mare și Sfântului Gheorghe, omorâtorul balaurului. Aproape toate bisericile în care am intrat au o câte o frescă care-i pomenește. Explicația e simplă. Amândoi sunt originari din Capadocia. Vasile cel Mare s-a născut un pic mai la nord, în Pont, dar a fost episcop al Cezareei – orașul Kayseri al zilelor noastre. El, fratele său Grigore de Nyssa și prietenul său Grigore de Nazianz sunt părinți ai bisericii. Sfântul Mare Mucenic Gheorghe s-a născut în Capadocia, a fost soldat roman, dar a  suferit martiriul în timpul împăratului Dioclețian. Bisericuța din Goreme a fost construită în secolul Al XI-lea, este mică și pe pereți mai păstrează câteva fresce.

Biserica Mărului. Nu se știe precis de unde i se trage numele. Unii spun că de la forma tumulului de piatră în care a fost scobită, alții de la mărul ce crește lânga ea, alții datorită frescei ce-l reprezintă pe Arhanghelul Mihail ținând în mâna un glob. Frescele ce le puteți vedea aici sunt dintre cele mai frumoase din tot complexul și datează din secolele al XI-lea și al  XII-lea. Am înțeles că sunt cele originale, nu s-au făcut lucrări de restaurare.

Biserica Sfintei Barbara . Frescele acestei capele contrastează cu picturile colorate ale celorlalte biserici. Sunt desene simple, ocru pe peretele alb, pictate probabil in secolul al VIII-lea, la sfârșitul perioadei iconoclaste.

Biserica Șarpelui este o navă lungă și îngustă. In frescele de pe pereți îi veți regăsi pe Sfântul Gheorghe și Sfântul Teodor, pe Sfinții Împărați Constantin și Elena și un Sfânt Onuphrius eremit din deșertul egiptean. Unele povești spun că Onuphrius ar fi fost o femeie frumoasă, care s-a rugat lui Dumnezeu să-i ia frumusețea pentru a o feri de păcat. Dumnezeu i-a îndeplinit dorința și a transformat-o într-un batrân.

Biserica Neagră a fost folosită pe post de porumbar până în anul 1950. A fost nevoie de mult timp și multă muncă pentru a îndepărta mizeria făcută de păsări. Efortul a meritat, pentru că au ieșit la lumină fresce minunate. Între timp pictura a fost restaurată și vizitatorul se poate transpune, cu puțină imaginație, în pielea unui călugăr din secolului al XI-lea. Numele i se trage de la faptul că lumina zilei pătrunde aici cu greu printr-un mic oculus.

Biserica Tokali este cea mai mare biserică a complexului.De fapt sunt două biserici alipite. Biserica veche a fost construită în secolul al X-lea și este împodobită cu fresce în nuanțe estompate de roșu și verde, cu scene din Noul Testament. Biserica veche este acum naos pentru Biserica Nouă, construită în secolul al XI-lea. Biserica nouă este mult mai mare iar frescele ei au fundalul albastru, asemănător bisericilor noastre din Bucovina.

Cam atât am avut de spus despre cele văzute în Muzeul în aer liber din Goreme, dar povestea nu s-a terminat. În jurul muzeului mai puteți găsi, împrăștiate, câteva mici bisericuțe săpate în țuguii Capadociei. Pe una din ele am vizitat-o și eu. El Nazar Kilise  se află pe valea Zemi, e săpată într-un con singuratic și frescele din interior sunt, din păcate, foarte deteriorate. Ca în multe alte biserici, ochii sfinților sunt răzuiți din cauza fricii de deochi, căutătura răutăcioasă a celor de altă religie.

Eremiții au dispărut de mult de pe meleagurile Capadociei. Nu știu să fie nici o biserică activă în Goreme, doar o moschee. Viața se scurge acum după alte tipare.

+2

0