Prin Parcul Național Cheile Nerei - Beușnița

Mi s-a ridicat o piatră de pe inimă de când i-am găsit pe cei de la Comoara Munților. Mă și vedeam stând pe-acasă la sfârșit de săptămână și gândindu-mă cu invidie la cei plecați cu Iulia la munte. Noroc că și prin vestul țării există oferte dintr-astea turistice pentru amărăștenii care nu au cu cine pleca în drumeții. M-am lipit de ei deocamdată și am profitat până în acest moment de trei dintre excursiile pe care le-au organizat. Una a fost pe Vârful Padeș din Munții Poiana Ruscă, un test de anduranță pentru mine pentru că a trebuit să tot urc (și după aceea să cobor) cale de vreo 13 km, cu o diferență de nivel de vreo 900m. Celelalte două excursii au fost mult mai lejere și au avut loc în Parcul Național Cheile Nerei – Beușnița unde am plecat în căutare de cascade. Cascadele acestea mi-au oferit posibilitatea de-a mă juca la nesfârșit cu obțiunea Photo Live + editare cu Long Exposure de pe camera telefonului, jucării ce simuleaza oarecum timpul lung de expunere al aparatelor foto clasice. Pentru de-alde ca mine, ce nu sunt fotografi profesioniști, telefonul mobil a ajuns să înlocuiască cu brio incomodul DSLR (pe care l-am cam abandonat în ultimul timp). În fond eu nu sunt un fotograf care călătorește ci sunt mai degrabă un călător care vrea să aducă acasă cu el amintiri cât mai frumoase, prinse în instantanee fotografice cât de cât reușite.

Prima excursie prin Munții Banatului s-a desfășurat în principal pe Valea Minișului care, după ce străbate Munții Aninei formând Cheile Minișului (cu lacul de acumulare de la Valea Minișului în sectorul mijlociu al cheilor), se varsă în râul Nera pe teritoriul comunei Bozovici. În chei am găsit două dintre cascadele aflate în programul nostru, chiar la margine de drum.

Pentru că veneam din direcția Oravița, prima pe care am întâlnit-o a fost Cascada Cârșa. Am înțeles că e alimentată de apele ce se scurg de pe versanți și că vara seacă cu totul. La data vizitei noastre era foarte vioaie și bogată.

Puțin mai departe am dat, tot la marginea drumului, de Lacul Gura Golumbului, un lac artificial construit pe Miniș de unde se alimentează cu apă potabilă comuna Bozovici.

Iar puțin mai la vale am dat peste Cascada Bigăr, cea declarată nu cu mult timp în urmă cea mai frumoasă cascadă din lume de site-ul The World Geography. Din păcate o mare bucată din placa de travertin ce forma peretele cascadei s-a prăbușit, ciuntindu-i puțin din frumusețe.

Ultima cascadă din program a fost Cascada Moceriș. A fost singura pe care a trebuit s-o „cucerim”, făcând o drumeție de vreo două ceasuri din satul Moceriș, în sus pe vale, până la poalele ei (și înapoi). A fost o plimbare plăcută, singurul obstacol întâlnit în cale fiind râușorul care ne bara din loc în loc drumul. A trebuit să trecem de câteva ori pe bușteni aruncați peste el pe post de poduri improvizate.

A doua excursie am făcut-o pe Valea Nerei și a afluentului ei Beu (sau Bei ?). Zona asta e mult mai cunoscută și mai promovată așa că e și mult mai aglomerată. Profitând de cea de-a doua zi de Paște, o mulțime de vizitatori au hotărât să facă aceeași drumeție ca și noi. Excursia propriu-zisă a început de la Podul Beiului. Trișând puțin, am mers cu mașina în sus pe valea Beiului până la Păstrăvărie. În drum am dat și peste prima cascadă a zilei : Cascada Văioaga

De la Păstrăvărie am pornit mai departe pe jos, de-a lungul Văii Beiului până la ochiul acela de apă încredibil de frumos, Ochiul Beiului. Lăcușorul acela de apă cristalină este alimentat de un izvor subteran și se varsă în Bei foarte aproabe, nu degeaba a fost confundat cu un ochi de apă al pârâului însuși. Drumul ne-a dus în continuare în sus pe deal, pe Valea Beușniței, o vale formată în cea mai mare parte din cascade în trepte și mici bazine din tuf calcaros sau travertin, mai mare dragul să te uiți la ele, parcă ar fi un spa al nimfelor pădurii. La capăt de drum ne-a așteptat Cascada Beușnița, nu foarte abundentă la data vizitei noastre dar tot frumoasă.

… ce tocmai înghițise o dronă. Propietarii se chinuiau s-o pescuiască din lac.

Odată cucerite cascadele ne-am întors la Podul Beiului pentru a pleca într-o scurtă drumeție de-a lungul Cheilor Nerei, în zona ei spectaculoasă numită La Tunele. Pe plăcuțele indicatoare scria că tunelele acelea săpate în stâncă și terasa suspendată ar fi romane dar nu știu cât se serioasă poate fi această pretenție. Sunt șapte de toate tunelele respective, unele lungi și întunecoase (noroc că telefonul are și lanternă), unele joase de-ți poți face vreo două cucuie, altele cât se poate de prietenoase. Punctul terminus al drumeției noastre a fost Casa Verde, o casă ecologică, realizată din cob ( un amestec de pământ lutos, apă, paie și nisip ), vegetație și parbrize. Am înțeles că a fost construită și proiectată de o doamnă arhitect pe nume Ileana Mavrodin iar acum e oferită spre închiriere doritorilor de senzații tari.