Cu ceva timp în urmă, mai exact în aprilie 2019 am primit un soi de invitație de la un domn profesor turc. Nu mi-a fost adresată mie direct, ci tuturor celor care participau, aici în vecini, la Biblioteca Națională a României, la o conferință ce-avea ca temă șantierul arheologic de la Göbekli Tepe din estul Turciei, unde a fost descoperit cel mai vechi (deocamdată) templu construit de om pe acest pământ. Ne îndemna atunci domnul profesor să venim să vedem pe viu ceea ce ne arăta el în prezentare și să vizităm și Muzeul de arheologie din Șanlîurfa, acolo unde-au fost duse mai toate obiectele transportabile descoperite la Göbekli Tepe. Țin minte că atunci am adăugat repejor pe lista dorințelor călătoare și această destinație.
De data aceasta n-a trebuit să aștept mult până când dorința s-a transformat în realitate. O vacanță de Paște prelungită și o propunere de-a lui DAL Travel au rezolvat problema. Göbekli Tepe era unul din punctele propuse pe lista lui DAL într-un circuit prin Turcia de sud-est. Expediția dura o săptămână și o lua de-a lungul graniței ce desparte Turcia de Siria, din Mardin până în Antakya, după care o cotea spre nord pentru a se termina în Cappadocia. În afară de Cappadocia destinațiile din program îmi erau complet necunoscute așa că n-am stat prea mult pe gânduri, m-am înscris și m-am dus.
Timp de o săptămână am parcurs aproape 2000 km cu autocarul, pornind din est din Munții Taurus și coborând spre vest, către marea Mediterană. Am dormit în fiecare noapte în alt oraș: în Mardin, Șanlîurfa, Adiyaman, Gaziantep, Antakya, Adana și Nevșehir în Cappadocia ( aici am stat două nopți ). A fost obositor să tot faci și să desfaci valiza. Și-a mai fost obositor pentru c-am nimerit într-un grup foarte greoi. Nu pot spune că lumea era indisciplinată, se străduia, dar pe traseu făceam ce făceam și o lălăiam nespus de mult, pierzînd timp prețios ce putea fi valorificat altfel. În această excursie putințele nu s-au aliniat deloc cu dorințele, mi-a lipsit timpul liber de calitate în care să apuc să savurez locurile vizitate. Parcă și ghizii noștri au fost nițel zăbăuci, tot schimbau programul, în idea de a-l adapta poate nevoilor noastre amorțite. Ibrahim, ghidul turc, un tânăr lungan (2.02m înălțime) de 25 de ani, foarte simpatic și binevoitor, nu-și permitea să strunească un grup majoritar de seniori, încerca să ne satisfacă toate mofturile (misiune imposibilă). Gabriel, ghidul român, mi-a lăsat impresia că se temea să ne lase liberi, ne ținea ca o cloșcă pe lângă el, nu cumva să ne îndepărtăm de sub aripa lui ca să nu ne mănânce uliul. Am avut parte în schimb în excursia asta de „timp liber” care m-a călcat pe nervi, ceasuri petrecute în pauze de masă aflate în mijlocul pustietății unde, dacă nu aveai chef să mănânci, te plictiseai îngrozitor, sau pauze anunțate ad-hoc prin bazar și fără prea multe alternative oferite celor ce n-aveau chef de cumpărături. Programul nostru zilnic părea în fapt o improvizație. Bine măcar c-am atins, cu chiu cu vai, toate obiectivele trecute pe lista pentru care am semnat la plecare. Sunt convinsă însă că odată cu trecerea timpului neplăcerile acestea organizatorice vor fi uitate iar în amintire vor rămâne doar lucrurile frumoase.
Am descoperit lucruri minunate și interesante în Turcia de sud-est ce stau ascunse în spatele unui cotidian nu tocmai strălucitor. Am străbătut de fapt o porțiune din Semiluna Fertilă, locul de naștele al civilizațiilor. Se spune că popoarele fericite nu au istorie dar în partea aceasta de mapamond nu se aplică axioma. Orașele de aici sunt vechi de când lumea și au foarte multe avataruri. Istoriile lor sunt complicate, mai toți cuceritorii lumii au trecut pe aici, civilizațiile s-au ciocnit unele de altele sau, în cel mai fericit caz s-au contopit unele în altele. Rareori poți întâlni aici ruine semețe, istoria a fost dură și grea, a aplatizat urmele. Nu-i de mirare că vedetele incontestabile ale excursiei noastre au fost mozaicurile romane, readuse la lumină mai degrabă întâmplător, în urma construcției vreunui baraj sau al unui nou cartier de locuințe.
Au trecut aproximativ 12.000 de ani de când vânătorii și culegătorii din neoliticul timpuriu au construit templele din Göbekli Tepe. Urmele lăsate de ei stau la baza straturilor depuse unele peste altele de celelalte civilizații: sumerieni, akadieni, asirieni, hitiți, greci, persani, romani, aramaici, turci, armeni,evrei … mai toată cartea de istorie învățată la școală. Nici în zilele noastre nu e liniște. În Siria e război și devastare, Alepul de dincolo de graniță e în ruine iar refugiați sunt pretutindeni de-a lungul frontierei. Autocarul nostru a fost oprit de câteva ori pentru a fi verificat de poliție ca nu carecumva să transporte sirieni. În ziua în care am aterizat noi, armata turcă ataca Irakul de nord pentru a-i pedepsi pe kurzii de la PKK.
Un alt lucru pe care l-am remarcat și care m-a deranjat într-o oarecare măsură a fost modul selectiv în care a fost prezentată istoria recentă. Despre armeni nu s-a vorbit aproape deloc, parcă nici n-ar fi existat. Pe creștinii siriaci i-am întâlnit doar în Mardin. Despre frumoasa și glorioasa Antiohie greco-romană nu s-a povestit mare lucru. Vrând-nevrând mi-a venit mereu în minte teoria lui Gheorghe, ghidul local pe care l-am avut într-o excursie făcută în Israel, ce spunea că dreptul istoric al unui popor asupra pământului este o mare prostie. Zicea el atunci că pământul aparține acelora care reușesc să-l stăpânească. Se pare că în acest moment al istoriei turcii sunt cei ce reușesc să păstreze partea aceasta de pământ. După șocul primit la sfârșitul primului război mondial când erau cât pe ce să fie anihilați s-au repliat și s-au pus pe treabă. Ataturk, părintele patriei are o statuie în fiecare oraș. În timpurile lui Erdogan e cât se poate de neinspirat să vorbești despre dușmanii Turciei la ei acasă.
Una peste alta, n-aș putea spune că nu mi-a plăcut excursia pe care am făcut-o în sud-estul Turciei dar nici super-încântată nu m-am întors de acolo. Nu e un loc în care aș dori să revin. Am rămas în minte și în suflet cu un gust dulce-amar. Dulcele provine de la multele baclavale înfulecate, de la mozaicurile frumoase pe care le-am văzut, de la plimbarea cu barca pe apele Eufratului. Amarul vine de la un sentiment de care n-am reușit să scap, și anume că în acest colț de lume s-a potrivit mereu o spusă de-a lui Mircea Malița (sper să țin bine minte autorul și să-l citez corect) care zicea că: Zgomotul de fond al omenirii este un geamăt. Ce mult mi-ar fi plăcut să nu fi fost adevărat !!!
Am să închei cu un mic rezumat fotografic despre locurile prin care am trecut. Detaliile vor urma în povești viitoare.
Pe curând …
Da, de vreo 3-4 ani îmi doresc și eu partea aceea a lumii și era cât pe ce să ne înscriem și noi, dar rezolvarea unei probleme stringente ne-a făcut să amânăm. Acum, după citirea celor povestite de tine, chiar mă bucur că nu a fost să fie. Știu ce înseamnă ,,lălăiala,, asta într-un circuit, am pățit-o nu o dată … chiar în Turcia. Dar tot ce indispune se estompează în timp, chiar dacă urmele, totuși, rămân (!) și cele văzute sunt faptele valoroase ale amintirilor. Este o zonă interesantă cu o mare încărcătură istorică și mă bucur mult pentru tine că ai călcat pe acele tărâmuri.
Bună-i vorba românească: cele rele să se spele, cele bune să se-adune. Oare când ne vom mai întâlni prin vreo excursie?