Ziua de 22 aprilie am petrecut-o mai mult pe drumuri. Până la graniță aveam de parcurs cam 100km iar în Georgia încă vreo 50 km până s-ajungem în Kvareli, destinația zilei. Granița am trecut-o relativ ușor. Azerii aveau în dotare aparatură mai șmecheră, ne-au făcut fotografii și la intrare și la ieșire ( s-au ce ne-or fi făcut ei pe-acolo ), la vama georgiană nu s-a întâmplat nimic deosebit, doar o ștampilă în pașaport. Mai greu a fost drumul dintre vămi. Urma să schimbăm autocarul, așa că a trebuit să târâim geamantanele prin acel no man’s land, pe niște scări interminabile și-apoi pe-un pod cu trotuarul ciuruit. De partea georgiană ne aștepta Ekaterine, pe scurt Eca, cu o nouă mașină, un nou șofer și multe povești despre țărișoara ei. A fost ghidul pe care l-am îndrăgit cel mai mult.
Imediat ce-am trecut granița s-a schimbat parcă și peisajul. Satele erau mai deschise, semănau mult cu cele de-acasă. Aveau case mari cu cerdacuri generoase cu grădinile și curțile la vedere, cu bolți de viță de vie în curți. Pe câmpuri livezile cu aluni au dispărut aproape cu desăvârșire iar în locul lor au apărut șiruri interminabile de vii. Străbăteam provincia Kakheti a Georgiei, renumită pentru vinurile ei.
Georgienii se laudă că ei ar fi inventat vinul. În timpul săpăturilor arheologice au fost descoperite artefacte ce sugerează că vița de vie a fost cultivată în Caucaz de aproximativ 8.000 de ani, neîntrerupt. Au inventat și o metodă specială de-a face vin, diferită de a altora ( a fost înscrisă pe listele UNESCO ), metodă pe care urma s-o descoperim și noi în timpul celor câteva sesiuni de degustare trecute în program.
Mda, două zile le-am petrecut din degustare în degustare, mă mir că mai țin minte ceva din excursia prin Kakheti. Startul l-a dat hotelul din Kvareli unde urma să dormim o noapte și care era patronat de o cramă cu nume cunoscut în Georgia. Am avut aici, pe lângă sticla de apă gratuită pe care o primeam de altfel în fiecare hotel, două sticluțe de vin, tot gratuite, unul alb și unul roșu.
La pas prin Kvareli
Kvareli e un mic orășel aflat aproape de granița de est a Georgiei. Arată ca un sat mai mare și e o destinație populară de vacanță printre georgieni. Spunea Eca că din această pricină casele sunt nițel mai mari decât media, sunt construite de la început în ideea de a primi oaspeți.
Pentru a-mi limpezi capul după prima degustare și a mă pregăti pentru cea de-a doua, ce era programată pe înserat, am plecat hai-hui la plimbare prin oraș încotro m-a trimis inspirația de moment. Hotelul nostru era amplasat chiar în buricul târgului, am făcut doar un cerc cu-o rază lungă de vreo cinci minute împrejurul lui. A fost plăcut chiar dacă vremea nu ținea cu mine, stătea să plouă.
Într-un târziu am ajuns și în buricul cultural al urbei. Era acolo un părculeț înconjurat de-o biserică, de un muzeu dedicat lui Ilia Ceavceavadze, un scriitor și om politic georgian de la începutul secolului al 20-lea, și de un alt muzeu dedicat lui Kote Marjanishvili, un regizor și director de teatru cam din aceeași perioadă. Nu m-a tentat idea de-a intra la muzeu.
Iacătă și un mic filmuleț
Vizită la Crama Khareba
Punctul culminant al șederii noastre în Kvareli s-a petrecut însă spre seară când am vizitat Crama Khareba. Am învățat acolo tot felul de lucruri interesante.
Adevărul e că nu mă pricep deloc la vinuri, tot ce vreau eu de la ele e să nu mă doară capul după ce le beau și să mă gâdile plăcut la limbă. Pot spune cu mâna pe inimă că toate vinurile pe care le-am testat în Georgia au îndeplinit cu brio pretențiile mele 🙂 .
Am aflat că în Georgia se cultivă vreo 400 de soiuri de struguri. Am mai aflat că soiurile astea sunt autohtone și foarte vechi pentru că georgienii au reușit să scape cumva de ravagiile făcute prin Europa de filoxera în secolul al 19-lea. Mai mult, georgienii au inventat un mod al lor propriu în care prepară vinul.
Din ce-am înțeles eu, în mare se procedează în felul următor. După ce zdrobesc boabele, scurg licoarea în niște vase mari de lut tapetate cu ceară de albine, pe nume qvevri, pe care le țin îngropate în pământ pentru a păstra o temperatură constantă. După ce procesul de fermentație se termină sigilează gurile vaselor cu capace de lemn și pământ și țin vinul la învechit. După câteva luni ( sau câțiva ani ) deschid vasele și mută vinul în sticle, pentru consum sau o altă perioadă de învechire.
În zilele noastre, cramele ce se respectă au început să prepare vinul și în stil european, ținându-l la învechit în butoaie de stejar. Când am cumpărat o sticlă de vin prima întrebare ce mi-a fost pusă a fost: Ce fel de vin vrei! Preparat în mod tradițional sau european. Abia apoi au urmat întrebările despre culoare și aromă.
Degustarea a avut loc într-un tunel săpat în stâncă, un beci plin cu milioane de sticle de vin. Crama a pus la bătaie două vinuri, unul alb și unu roșu. Mai mult de-atât nu știu să spun.
Al doilea lucru pe care l-am învățat în Crama Khareba a fost să fac pâine în stil tradițional georgian. Nu departe de ieșirea din tunel ne-a așteptat o gospodină ce frământase deja aluatul și pregătise jarul ce mocnea pe fundul „cuptorului” de pâine – un cilindru mare de piatră. Am fost invitați ( cine se încumeta doar ) se ne suflecăm mânecile și să ne-apucam de treabă. Prima dată trebuia să luăm o bucată din aluat mare cât de-o baghetă mică. Trebuia apoi rulat aluatul sub formă de limbric și turtit. După care urma etapa esențială a procesului de fabricație, trebuia lipit limbricul de pereții interiori laterali ai cuptorului. După care trebuia doar așteptat până se cocea pâinea. De scos de-acolo i-a scos gospodina georgiană.
Iac-așa …
Ultimul lucru pe care l-am învățat în Crama Khareba a fost modul de prepapare al Churchkhelei. Chestia denumită astfel poate fi atât un fel de gustărică cât și un fel de desert. E specifică regiunii Kakheti. Tehnologia preparării ei ar consta în mare în : 1-Întinderea unor nuci sau alune pe-o sfoară, 2-Prepararea unui soi de marmeladă din struguri, foarte groasă, 3-Înmuierea nucilor în marmeladă, 4-Punerea rezultatului la uscat până se întărește ca un cârnaț.
Iac-așa.
Obosiți după atâtea lecții ne-am retras strategic la restaurantul aflat în aceeași cramă pentru a ne bucura de un adevărat festin culinar, însoțit fără doar și poate de mulți litri de vin.
A doua zi am luat-o de la capăt cu degustările, noroc c-am stat doar o zi în regiunea Kakheti, altfel cine știe ce rușine pățeam.
Shumi
Cea mai serioasă degustare pe care am făcut-o s-a întâmplat a doua zi pe la prânz, la Crama Shumi – shumi însemnând pe românește vin autentic, nediluat. Crama e nouă, a fost înființată în anul 2001 dar se laudă că produce doar vinuri de calitate. Logo-ul ei e un grifon care, conform legendei, a adus georgienilor primul ciorchine strugure și primul vrej folosit de oameni pentru a cultiva vița de vie.
După debarcarea din autocar am fost poftiți într-o curte plină cu butuci de vie și preluați de un ghid care avea să facă pe gazda. Ne-a purtat într-un tur printr-un mic muzeu ce povestea istoria milenară a preparării vinului în Georgia, apoi ne-au fost prezentate din nou instrumentele tradiționale dintr-o gospodărie georgiană. Am coborât apoi în pivnițe unde era ținută o colecție de vinuri și … în sfârșit !!! … am fost poftiți la degustare.
Poestea vizitei în fotografiile de mai jos …
În autocar, Eca ne-a povestit o legendă georgiană care acum mi se pare nițel lacrimogenă dar atunci, fiind pesemne cam cherchelită, mi s-a părut înduioșătoare.
Zice legenda asta că ostașii georgieni, atunci când plecau la luptă ( și lupte au fost cu nemiluita în tumultoasa istorie a Georgiei ) luau cu ei de-acasă un vrej de viță de vie și o churchkhela. Dacă aveau nenorocul să cadă în bătălie și să fie îngropați acolo pe loc, pe câmpul de luptă, din mormintele lor răsărea sigur un butuc de vie. Iar eu, uitându-mă pe geam la șirurile acelea interminabile de vie ce se întindeau pe dealuri, zău c-am simțit o lacrimă ivindu-mi-se la colțul ochiului.
Fii primul care comentează