Iran. O destinație de vacanță care, în spațiul nostru românesc cel puțin, pare a fi înțepenită în categoria „Da ce cauți acolo, nu-i primejdios ? Alt loc mai bun / interesant / sigur n-ai putut să găsești, ce-ai de văzut la fundamentaliștii ăia ? „
Am crescut de mici cu ideea alterității dușmănoase a celor ce își duc zilele în estul mai mult sau mai puțin îndepărtat. Persanii din toate timpurile nu fac excepție de la regulă. Nemernicul de Darius a lui Istaspe a vrut să nimicească Grecia antică, leagănul civilizației noastre. Tătuca Traian nu mai putea dormi săracul din cauza parților, neamul acela încăpățânat ce nu se lăsa nicicum cucerit. Arabii și islamul lor au încercat să cucerească Europa ( după unele păreri încă mai încearcă ). Ce să mai zic de percepțiile zilelor noastre, țară mai neagră și mai primejdioasă decât Iranul cu greu mai poți găsi pe mapamond.
Până și iluministul Montesquieu se întreba retoric în scrisorile lui persane, Comment peut-on être persan ? Chiar așa, oare cum arată lumea privită din papuci de persan ? E chiar atât de diferită de cea privită din pantofii noștri de europeni democrați ( să sperăm ) și creștini ( să zicem ) ? Oare mirarea continuă a celor doi călători persani aterizați în Franța pe vremea lui Montesquieu, care vedeau şi auzeau lucruri nebănuite pentru ei dar atât de obişnuite pentru francezi, o fi la fel de mare ca propria noastră mirare la o vizită în Iranul contemporan ? Sunt multe lucruri ce ne despart, destule care să ne apropie. Și la urma urmei, nu cred să existe un loc perfect pe Pământ, o încercare de-a privi lumea din perspectiva altuia nu poate strica nimănui.
Am vrut să ajung în Iran de foarte mult timp, să văd cu ochii mei cum arată țara poveștilor și a poeziei, țara covoarelor și a lucrurilor migălos și complicat meșteșugite. S-a potrivit ca dorința să mi se împlinească în această toamnă, materializată fiind într-o propunere venită de la Exact Travel Club și de la Ana-Maria Caia, intitulată cam așa, „Hai cu mine in Iran !”. Vin, cum să nu vin, luați-mă și pe mine, vă rog!
Excursia a durat 10 zile, timp în care am străbătut Iranul de la nord la sud, din Tehran până în Shiraz. Ne-am oprit în câteva orașe, am dormit într-un sat de munte dar și în deșert, am încercat să vizităm în tihnă măcar cele mai importante obiective din locurile în care am ajuns. Lista cu puncte de interes e în realitate mult mai lungă, oricum n-am fi reușit s-o epuizăm în cele zece zile pe care le-am avut la dispoziție. Nu în ultimul rând, am înfulecat bucate persane, gustoase, condimentate, cu multă mentă și șofran, vegetariene sau carnivore, pentru toate gusturile. Afkham, ghida noastră, o expertă în bucătăria iraniană ne-a tot ales meniuri din bucătăria tradițională a locurilor pe care le vizitam, ba ne spunea și cum se prepară. Am ținut-o așa câteva zile, până ne-a ghiftuit bine de tot, de-am refuzat după aceea să ne mai îndopăm în halul acela.
Mi-a plăcut foarte mult excursia în Iran, a fost o experiență cât se poate de interesantă. Am pățit și eu exact ca Rika și Usbek, persanii lui Montesquieu, am trecut zi de zi de la o mirare la alta, de la o încântare la alta. N-aș putea spune că m-a deranjat ceva în Iran. Puțin poate, și doar în primele două zile, obligativitatea purtării unei năframe pe cap. După un timp însă a devenit o obișnuință, cum îmi luam papuci în picioare așa îmi legam și marama pe cap 😉 . Am să încerc să povestesc câte ceva despre încântările mele în povestiri viitoare.
M-a bucurat și faptul c-am avut la dispoziție suficient timp liber pe care să-l petrecem după capul nostru, colindând alandala pe străzile orașelor. Doar așa am putut constata pe pielea mea adevărul zicalei islamice ce zice „Oaspeții sunt darul lui Dumnezeu”. Nicăieri nu am fost un turist mai răsfățat ca în Iran, nicăieri nu m-au oprit oameni pe stradă doar ca să-mi ureze cu un zâmbet Bine ai venit la noi !, să mă ajute dacă mă încurcam, sau pur și simplu să facem nițică conversație politicoasă. Fără pic de agresivitate sau insistență, doar cu delicatețe. De știam farsi, ar fi fost mult-mult mai interesant, din păcate nu toată lumea vorbește engleza iar limbajul semnelor e nițel mai confuz în Iran, o conversație adevărată e mai sofisticată și cere ceva mai mult decât datul din mâini. O fi fost vorba de acea subtilă artă a politeții persane numită taarof, în care interlocutorul îți adresează doar cuvinte frumoase și pare a dori să-ți iasă mereu în întâmpinare pentru a-ți împlini dorințele. Fiind cam cârcotașă din fire, îmi dau seama că lucrurile nu pot fi în realitate chiar atât de roz, tot oameni sunt și ei. Dar zău că n-am reperat nici strop de ipocrizie în comportamentul lor, n-am zărit nici un zâmbet forțat lipit de figură . Sper din tot sufletul că, la rândul meu, n-am dat cu bâta în baltă și-am fost măcar pe jumătate la fel de politicoasă ca ei.
Acum că m-am întors acasă, tot rumegând bunele impresiile lăsate de excursia în Iran, am ajuns la concluzia că persanii nu sunt chiar atât de ușor de deslușit. Uitați-vă numai la complicatele modele țesute în covoare, la arabescurile săpate în piatră sau desenate pe mozaicurile ce împodobesc moscheile și palatele. Citiți poeziile lui Omar Khayyam, ale lui Hafez sau Saadi. Sunt fructul minții și sensibilității lor. Sunt frumoase dar și complicate în același timp. Ar merita poate o mai mare atenție, o mai mare străduință în a le desluși toate sensurile, cu bune și cu rele. Persanii sunt un popor care a fost capabil să creeze, cu mai bine de 2000 de ani în urmă, una dintre cele mai importante civilizații și s-o mențină în viață până în zilele noastre. Sunt, în felul lor aparte, unul dintre „buricele” lumii. Măcar pentru atâta lucru, noi românii trăitori la graniță, ar trebui să-i privim cu ceva mai multă deferență.
Cât despre mine personal, le doresc oamenilor acelora frumoși pe care i-am întâlnit ( și nu numai lor ) să poată trăi în liniște și pace, să reușească să scape cumva de embargourile străine ce par menite doar să-i sărăcească pe oamenii obișnuiți și nu pe conducători. Și le mai doresc să facă cumva să scape de globalizarea asta nivelatoare, să rămână ei înșiși. Să nu renunțe în nici un chip la taarof, și să recite de-a pururea cu același patos poeziile lui Hafez.
PS. La capitolul „Nici un articolaș fără o fotografie”, am să înghesui în continuare câteva poze ce n-au încăput în poveștile pe care intenționez să le înșir aici, în continuare.
Așa că, până data viitoare …
Eram ferm convinsă că o să-ți placă Iranul, cu oamenii lui aparte plini de ospitalitate, bun simț și o mândrie demnă, caldă – să nu le spui arabi că se simt jigniți, ei sunt perși! -, amabili, blânzi și respectuoși! Mă bucur mult că i-ai călcat tărâmurile!
Și eu mă bucur că n-am ratat ocazia. A meritat efortul pe deplin.