În acestă toamnă, cel mai important eveniment din agenda mea personală a fost excursia în China, o experiență îndelung așteptată și de nenumărate ori amânată. A fost scurtă, doar două săptămâni și a fost organizată de (mai nou) furnizorul meu principal de servicii turistice, agenția DAL Travel din București. Mi-ar fi plăcut, bineînțeles, să fi durat ceva mai mult, cel puțin vreo trei săptămâni, dacă tot ne duceam la (aproape) celălalt capăt al pământului. Mi-ar fi plăcut să văd mult mai multe lucruri în această țară atât de diferită de a noastră. De exemplu, nu am ajuns la Marele Zid Chinezesc și nu i-am admirat nici pe soldații de teracotă ai primului împărat, obiective ce ar putea fi considerate obligatorii pentru cei ce călătoresc în China. Asta e, i-am amânat pentru o dată viitoare, dacă va fi să mai fie.
Drept să spun am avut ceva emoții la gândul plecării în China, din mai multe motive. Primul ar fi că sunt cam habarnistă în materie de chinezi, nu cunosc multe lucruri despre această civilizație milenară și nu știam la ce să mă aștept. Oricum, am hotărât să nu mă las convinsă de stereotipurile zilelor noastre care ne împuie capul cu faptul că tot ce-i Made in China e prost, că în China e o dictatură înfiorătoare și că țara e înapoiată și vai de mama ei. Nu m-au descurajat nici lecturile din Mo Yan, Yu Hua și alți scriitori chinezi contemporani de la care am aflat câte ceva despre nenorocirile îndurate de chinezi în ultimul secol. În schimb mă și vedeam strivită de o grămadă de personaje … împărați, eroi, înțelepți … despre care știam prea puține lucruri sau de locuri ale căror nume nici măcar nu le puteam pronunța darămite să răscolească ceva sertărașe de cultură generală în capul meu. China e o țară cât un continent și de câteva mii de ani încoace omuleți harnici și tenace construiesc de zor o civilizație aparte, ce funcționează după reguli nițel diferite de cele cu care suntem noi obișnuiți. Spre deosebire de restul lumii, unde s-au ridicat și prăbușit de-a lungul timpului tot felul de imperii, în China s-au succedat doar dinastii diferite. Imperiul a rămas același, începând cu Qin Shi Huang (primul împărat, cel cu armata de teracotă) din sec 2 î.e.n. și terminând (teoretic) cu dinastia Qing în anul 1912. Practic, după mintea mea, imperiul încă există și e bine-mersi, ultima dinastie a Chinei fiind însuși Partidul Comunist Chinez. În fond și el urmărește același țel dintotdeauna, de-a aduce și menține țara în Buricul Lumii, locul ce-i e hărăzit de Ceruri, acolo unde-o știau existând toți chinezii ce-au trăit vreodată pe acest pământ. În mentalul chinezesc, forjat în cîteva mii de ani de statalitate centralizatoare, nu există țară mai civilizată și mai nemaipomenită decât China, sau „zhongguo„, Regatul de Mijloc, ce e condus prin respectarea unui contract întocmit direct cu Cerurile. De pe vremea dinastiei Han încoace, fiecare împărat, Fiu al Cerului, primea în momentul urcării pe tron un Mandat al Cerului, în virtutea căruia putea conduce. Acum ce să zic, o fi mandatul acesta transferabil de la împărat la împărat, de la o dinastie la alta, dar termenii stipulați în contract sunt cât se poate de ficși, și anume călăuzirea țării și poporului spre prosperitate și civilizație.
Și aici ajung la ce-a de-a doua emoție ce m-a încercat la gândul plecării în China. Oare cât de diferită o voi găsi față de lumea în care trăiesc eu sau, măcar, față de imaginea întipărită în capul meu de poveștile tatei? A fost și el, pentru doar câteva zile, acum vreo 50 de ani, în fosta țară tovarășă și prietenă. La întoarcere ne-a mărturisit că a fost singurul loc de pe planeta asta unde s-a simțit extraterestru. S-a întâmplat la Beijing, pe o trecere de pietoni, când s-a trezit față în față cu o imensă mulțime de oameni, toți îmbrăcați la fel, toți călare pe biciclete, cu fizionomii nefamiliare și greu de distins una față de cealaltă. Oare mă voi simți și eu pierdută în spațiu după aterizarea în mijlocul celor 1,4 miliarde de chinezi? Oare mă voi simți prost printre ei, mai ales că-i știam de prin Europa cât sunt de gălăgioși și băgăreți (de, s-a întâmplat să căpăt și eu vreo două ghionturi când m-am intersectat cu grupuri de turiști chinezi). Oare mă va copleși cu totul, mă va enerva viața de zi cu zi din această nouă supraputere a lumii (ce nu ne mai e tovarășă și prietenă), o țară care funcționează după două sisteme, cu o economie de piață (aproape) liberă dar nicidecum sălbatică pentru că e ținută ferm în frâu de conducerea de partid și de stat.
M-au încercat și alte îngrijorări, mai mărunte, înainte de plecare. De exemplu, frica de-a nu răci sau îmbolnăvi în vreun fel, ca nu carecumva să mă prindă chinezii și să mă închidă în niscaiva carantină. Sau îngrijorarea de-a nu putea folosi bețigașele și de-a rămâne cu mâncarea în farfurie, fără s-o pot duce la gură 🙂 . Sau imposibilitatea de-a comunica (ieftin) cu mama din cauză că acolo n-ar funcționa WhatsApp-ul. Din fericire toate îngrijorările mele au fost spulberate până la urmă, lucrurile au funcționat ca unse și am reușit să mă simt cât se poate de bine în China. De răcit am răcit din cauza aerului condiționat dar nimeni nu i-a purtat grija nasului meu curgător. Am devenit expertă în mâncatul cu bețigașe și n-am lăsat nimic în farfurie, ba am încercat și tehnica suptului tăițeilor. După câteva zile m-am obișnuit cu mulțimea aceea imensă de oameni ce viermuiau pretutindeni, gălăgioși și mereu grăbiți. Până la urmă i-am găsit chiar simpatici (cu mici excepții). Am făcut fotografii cu o mulțime de chinezoaice ce doreau amintiri cu fețe-palide ca noi dar n-am reușit să intru în conversații serioase cu nimeni. În afara ghizilor noștri n-am întâlnit pe cineva cu care să schimb vreo două vorbe în engleză, deși ar fi fost doritori de conversații mai elaborate. După faza de hello-hello treceam la limbajul semnelor sau, și mai șmecher, ceream ajutorul tehnologiei (mai ales ei), nu de puține ori trezindu-mă cu un telefon mobil sub nas care să traducă în chineză vorbele mele englezești. M-a surprins foarte tare lipsa altor turiști fețe-palide, abia de zăreai ici-colo câte un rătăcit (mai puțin în Shanghai). În afară de grupul nostru compact de 18 românași, rareori dădeam peste europeni. În schimb am întâlnit destui coreeni sau chinezi veniți din Taiwan. M-a uimit deopotrivă totala ignoranță a chinezilor în ceea ce privește România. Toți cei cu care am vorbit eu n-auziseră în viața lor de un locșor cu acest nume. Mai puțin un domn mai în vârstă din Taiwan care s-a luminat la față când a auzit de unde vin, cred că mai degrabă de mândrie, pentru că a fost în stare să localizeze cât de cât tărișoara noastră pe hartă (a amintit de Dunăre și de ruși 🙂 ). Ceva probleme am întâmpinat cu folosirea wifi-ului de la hoteluri, funcționa doar când avea chef așa că până la urma l-am abandonat cu totul. Pentru a da raportul acasă despre stadiul expediției noastre am folosit rețeaua chinezească de telefonie + minutele internaționale și biții de date acoperiți de abonamentul meu Orange + un VPN instalat + închiderea traficului pentru aplicațiile care nu-mi erau de folos. A funcționat brici, cu 4G și 5G, de-a lungul și de-a latul Chinei și cu doar 5 euro costuri suplimentare.
Excursia la care ne-am înhămat noi nu a fost deloc ușoară. În două săptămâni ne-a condus din Beijing până la Shanghai dar cu un mare ocol care ne-a purtat prin câteva provincii aflate ceva mai departe de clasicele destinații turistice ale Chinei, prin Sichuan, Yunnan, Hubei, Hunan. Pentru a ne atinge scopul am dormit rareori două nopți în același hotel și am avut parte de patru zboruri interne. Nici nu îndrăznesc să calculez numărul kilometrilor parcurși. În schimb am reușit să degustăm porții gourmet din China. În Beijing am învățat puțină istorie, în Yunnan am întâlnit o Chină a minorităților. În Sichuan i-am întâlnit pe urșii panda și tot de acolo am pornit la vale într-o croazieră pe Yangtze. Ne-am plimbat puțin și pe cărări de munte, în două Parcuri Naționale înscrise în patrimoniul UNESCO, Shilin și Zhangjiajie. Cu această ocazie m-am putut convinge cu proprii ochi că de fapt pictorii chinezi din vechime nu foloseau două mâini stângi, chiar există pe lumea asta munți așa cum i-au desenat ei.
Dar ceea ce m-a impresionat cel mai tare în această excursie a fost conștientizarea „marelui salt înainte” (ca să parafrazez un termen de tristă amintire) al societății chinezești din ultimii 50 de ani. După cum ne spunea unul din ghizii pe care i-am avut (câte unul în fiecare provincie pe care am vizitat-o) în China nu e nici o problemă să construiești, există atât voință cât și putință. China pe care a văzut-o tatăl meu nu mai există, a fost transformată în moloz. Pe ruinele ei a răsărit o nouă Chină, pragmatică și mult mai prosperă. Downtown-urile chinezești sunt aidoma celor din lumea occidentală, pline cu zgârie-nori și mall-uri cu de toate pentru toți, inclusiv mărfuri de lux. Autostrăzi sunt cu nemiluita, le găsești intersectându-se în „flori” construite pe mai multe niveluri. Pe ele se îngrămădesc milioane de mașini, una mai șmecheră decât alta, multe dintre ele electrice (plin de Tesla, fabricate în China bineînțeles). Încă mai există biciclete (și scutere) dar nu mai stăpânesc ele drumurile, beneficiază doar de o bandă special construită pentru ele de-a lungul șoselelor principale. Orașele Chinei par munți adevărați din pricina blocurilor de locuințe de cel puțin 20 de etaje (pentru clasa de mijloc). Aș fi tare curioasă să știu cât de confortabile sunt. Există nenumărate linii pentru trenuri de mare viteză ce pot circula cu până la 300 km/h și care leagă acum multe din orașele mari ale țării. Păcat că n-am avut prilejul să le testăm și noi.
Ca să închei povestea asta ce s-a lungit prea mult, există o vorbă referitoare la China ce-i este atribuită lui Napoleon Bonaparte și care zice cam așa : “Lăsați China să doarmă pentru că atunci când se va trezi, va zgudui lumea”. Ei bine, concluzia la care am ajuns eu în scurtul interval de timp petrecut în această țară a fost că dragonul chinezesc s-a trezit demult și acum țopăie voios în legea lui. Mai oprește-l dacă poți ! Tot ceea ce putem spera, noi cei trăitori într-o țară mai puțin însemnată, este ca atunci când o să-i treacă cu totul somnolența să se comporte față de noi ca un dragon drăgălaș și binevoitor și nu ca unul turbat.
Cam atât despre primele impresii din China. Vor urma și alte povești, cu detalii 🙂
Odată ce ai fost în China sunt convinsă că ușor, ușor o să faci toată Asia!
Așa sper și eu.