În aceeași primă zi petrecută în Bhutan, după ce ne-am lămurit cu Paro am plecat la drum către capitala țării, Thimphu. Am avut de parcurs un drum de vreo 50km care a durat aproximativ o oră, de-a lungul văilor râurilor Paro Chhu și apoi Thimphu Chhu (chhu = râu). Aceasta este în general viteza de crozieră în Bhutan, șoselele sunt bune dar relativ înguste și îngrozitor de șerpuitoare, n-ai cum să prinzi viteză. De la fereastra minibusului am putut admira temple cocoțate pe pantele dealurilor, pâlcuri de steaguri de rugăciune ce fâlfâiau vesele în vânt, case și gospădării tradiționale.
Undeva pe drum ne-am fi putut opri să vedem un pod de fier întreg construit peste Paro Chhu de lama Thangtong Gyalpo, nu doar câteva zale ca în muzeul din Paro. Musai trebuie să spun câte ceva despre acest învățat budist pentru că l-am întâlnit mai peste tot prin Bhutan, prin toate mănăstirile sunt statuete care-l reprezintă. A fost un lama tibetan, a trăit aproximativ între anii 1385-1464 și a fost o figură „renascentistă”. Se pricepea la o grămadă lucruri, a fost artist, arhitect, inginer, fierar, medic și un călător neobosit. Făcea parte dintr-un curent numit nyonpa, al nebunilor divini ce încercau să forțeze limitele dogmatice, ceva ce aducea cu nebunii întru Hristos din biserica noastră. Este ținut la mare cinste în special datorită podurilor de fier pe care le-a construit peste văi pentru a ușura deplasarea oamenilor, se spune c-ar fi făcut vreo 58. Gata paranteza.
Thimphu mi s-a părut un oraș liniștit, ca de provincie (nu e un defect din punctul meu de vedere). Casele, chiar și blocurile moderne, erau construite în stilul tradițional, cu brizbrizuri pe la ferestre și cu acoperișuri ieșite în afară. Se spune că Thimphu este singura capitală fără semafoare. În intersecția cea mai aglomerată din oraș există un fel de chioșc în care stă un polițist ce dirijează circulația. Am fost și noi să-l admirăm, este o atracție turistică.
N-am mai făcut mare lucru în seara în care am ajuns. Am primit liber vreo jumătate de ceas pentru a căsca gura prin centrul urbei și după aceea ne-am dus la hotel, că ne așteptau cu cina.
A doua zi a fost dedicată programului oficial, doar prima parte a zilei pentru că după-amiază am plecat mai departe. Habar nu am de ce planetele nu s-au aliniat deloc în Thimpu, ce fapte rele om fi făcut, ce ofense om fi adus zeităților tutelare din oraș dar ceea ce am apucat noi să vizităm aici n-a semănat deloc cu ceea ce ni se promisese în programul excursiei. Nici până în ziua de astăzi n-am priceput ce s-a întâmplat.
Teoretic ar fi trebuit să vizităm Tashichho Dzong, fortăreața ce în trecut era sediul lui Druk Desi, șeful guvernului civil al Bhutanului iar în prezent este sediul guvernului și locul de muncă al regelui. Un soi de Casa Poporului în stil bhutanez. Tocmai din pricina acestui ambuteiaj de oficialități ni s-a spus că nu-l putem vizita și a trebuit să ne mulțumim cu o ocheadă dintr-un viewpoint. N-am fost nici pe la memorialul Chorten.
Mai apoi ar fi trebuit să vizităm Changangkha Lhakhang, cea mai veche mănăstire din Thimphu, construită prin secolele 13 sau 14. Nici pomeneală, am fost invitați în schimb la o mănăstire de măicuțe.
Mănăstirea Thangthong Dewachen
Mănăstirea aceasta este dedicată taman lui Thangtong Gyalpo, înțeleptul constructor de poduri. A fost construită în 1976 și este în prezent o mănăstirea de maici, singura din Thimphu. Nu m-a impresionat prea tare cu stilul ei arhitectural. În schimb mi-a plăcut c-am nimerit exact când măicuțele erau la ora de rugăciune. Erau adunate toate în sala cea mare a templului și murmurau rugăciuni. Tinley ne-a povestit că la ei rugăciunile au o formă scurtă, ușor de memorat de către oricine și o formă lungă care e de obicei citită de pe scripte. Măicuțele asta și făceau. Stăteau jos, pe patru rânduri înșirate de-a lungul templului, două câte două față în față și buchiseau din ceasloavele acelea late și scurte specific tibetane. Nu erau crispate deloc și nici nu păreau pătrunse de importanța faptelor lor, ba ne-au invitat și pe noi înăuntru fără să se întrerupă din murmurat.
Am să țin minte din această mănăstire litania lor liniștitoare și tânăra călugăriță ce recita de zor dar se juca și cu o pisică în același timp fără să supere pe nimeni.
La intrarea în templu a trebuit să ne descălțăm și unde nu-s papuci nu sunt nici fotografii. De ciudă am furat vreo două de pe internet și-am să le înșir aici ca să-mi aduc aminte de ofrandele ce se depun de obicei într-un templu bhutanez în fața statuilor celor venerați.
Cel mai mult mi-a plăcut ofranda ce se numește yonchap, apă rece de izvor ce se toarnă de obicei în șapte boluri. Este o ofrandă pe care o poate aduce oricine, nu costă nimic.
Al doilea element aproape nelipsit este karmé, lămpile cu unt. Simbolizează luminia înțelepciunii și cunoașterii care este aprinsă pentru a alunga întunericul ignoranței.
Cele mai spectaculoase însă sunt torma, un soi de sculpturi din aluat amestecat cu unt sau doar din unt, sub forma unor pomișori colorați, care probabil au înlocuit în timp ofrandele în alimente. Ne povestea Tinley că-ți poți da seama ce anume se sărbătorește într-un templu doar privind aceste prăjiturici, din forma și culoarea lor.
Dacă tot am pomenit de ofrande am să povestesc și despre lungta, un steag de rugăciune imprimat cu imaginea un cal zburător (sau alte animale). La intrarea în mănăstire ne-a întâmpinat unul care fâlfâia de zor. Caii aceștia mi-au amintit de armăsarii lui Făt-Frumos, capabili să-și ducă călăreții ca vântul și ca gândul. Aici sunt numiți caii vântului, aduc noroc și succes și se presupune că sunt capabili să ducă rugăciunile de pe pământ până la zeii cerești folosind puterea și viteza vântului.
Școala de arte și meserii
După ce-am terminat vizita la mănăstire ne-am dus la un soi de școală de arte și meserii pentru a vedea cum tineretul de azi se străduiește să păstreze vie tradiția bătrânească. Am înțeles c-ar fi de toate 13 meserii tradiționale dar n-am mai reținut care sunt ele. Ne-am plimbat puțin prin ateliere și apoi am pornit mai departe.
Statuia Buddha Dordenma
Ultimul obiectiv vizitat în Thimphu a fost marea statuie a lui Buddha numită Dordenma, construită pe un deal în apropierea capitalei. Statuia a fost terminată nu cu mult timp în urmă și a fost construită de o firmă chinezească, pe banii a doi oameni de afaceri, unul din Singapore, celălalt din Hong-Kong. Statuia este așezată pe un soi de stupă în care se găsesc peste o sută de mii de statui mai mici ale lui Buddha, realizate toate din bronz aurit, la fel ca și marea statuie de deasupra. Am înțeles că pe imensa platformă din fața ei se strâng oamenii la anumite sărbători. Tare mi-ar mai plăcea să aflu cumva părerea lui Buddha însuși despre această realizare.
După a mea umilă părere, milioanele de dolari cheltuiți pentru a o ridica s-ar fi putut folosi mult mai înțelept. Nu reușesc să-mi intre deloc la inimă aceste construcții ostentative ce nu prea folosesc la nimic.
Cam atât despre Thimpu, uitându-mă acum în urmă nu cred c-aș da o notă de trecere experienței noastre, dar nu cred c-a fost vina orașului. Atunci nu am avut timp să mă gândesc prea mult. Am plecat repede-repede mai departe.
Fii primul care comentează