Când am văzut programul de duminică al autobuselor ce plecau din Le Havre spre Étretat, m-au apucat pandaliile. Pe coloana cu „dimanches & jours fériés ” erau trecute doar trei curse mari și late, iar ultima depășea cu mult ora de plecare a trenului meu spre Paris. Dacă țineam morțiș să merg în Étretat trebuia să-mi înghesui vizita într-o oră și jumătate, de la 10:30 la 12:00. Atât. Adio leneveală la malul mării, adio bălăceală, adio hoinăreală liniștită prin sat.
Dar tot n-am renunțat la idee, prea vroiam să văd falezele atât de pictate de impresioniști.
La zece și jumătate dimineața, când am coborât din autobus chiar în fața primăriei și a oficiului de turism, satul abia se trezea. Nici eu nu m-aș fi dat jos din pat, vremea nu era prea grozavă. Soarele era ascuns după nori insistenți iar vântul adia rece. Am luat-o pe strada principală, pe lângă vechile hale, până la plajă. Iar de-aici, cum nici măcar cu vârful degetelor nu-mi venea să intru în apă am pornit în explorare. Întâi spre „La falaise d’Amont” apoi spre „La falaise d’Aval”. Am făcut ceva sport tot urcând și coborând falezele astea. Uneori panta era atât de-abruptă că mi-am dat duhul urcând-o, motiv pentru care i-am tras un perdaf sinelui meu montaniard.
Timpul a trecut cu repeziciune. N-am făcut altceva decât să colind de-a lungul falezelor și să țăcănesc din aparatul foto. Așa că am să las fotografiile să zică restul poveștii.
Și-am încălecat pe-o șa ( citește autobus ) …
Fii primul care comentează