Încă o excursie de-o zi împreună cu Unde merg. Una ușoară de tot, o provocare la o ascensiune pe unul din munții tociți ai Dobrogei. Iulia nu se îndură niciodată să nu strecoare un munte, oricât de mic, în escapadele pe care le propune. De data aceasta a trebuit să atacăm Muntele Consul, o cocoașă ce răsare din podișul dobrogean de nord, cu o înălțime amețitoare de 333m. Iacătă ce-am găsit eu despre acest munte pe site-ul Consiliului Județean Tulcea.
Muntele Consul prezintă o importanţă ştiinţifică şi istorică deosebită, întrucât acesta constituie, alături de poiana „Regele Ferdinand” de la Niculiţel, primele rezervaţii naturale din România, declarate astfel prin Decizia din 27 mai 1927, unde acest munte este menţionat cu numele avut anterior (Muntele Cinel). Muntele Consul constituie cel mai reprezentativ peisaj, caracteristic pentru formele de relief vulcanic şi carstic din nordul Dobrogei, care-i conferă un caracter peisagistic unic în ţară. Pe lângă numeroasele asociaţii şi specii rare şi/sau ameninţate caracteristice pentru Dobrogea, rezervaţia constituie, împreună cu Parcul Naţional Munţii Măcinului, singurele arii protejate din România în care a fost identificată specia talpa leului (Gymnospermium altaicum). De asemenea, specia de coada şoricelului ( Achillea depressa) este citată doar aici, în cadrul reţelei de arii protejate din nordul Dobrogei. Ornitofauna rezervaţiei se remarcă prin prezenţa unor răpitoare ca acvila ţipătoare mică (Aquila pomarina), şorecar mare (Buteo rufinus), acvila mică (Hieraaetus pennatus), viespar (Pernis apivorus), şerpar (Circaetus gallicus).
Adevărul e că am venit până aici în speranța de a găsi câteva tufe de bujori românești, floarea noastră națională de ceva timp. În 15 mai este ziua lui și ne-am gândit să-l cinstim la el acasă. Dar anul acesta primăvara a fost mult mai harnică decât de obicei și a devansat toate înfloririle. Bujorii de pe Consul erau scuturați deja, abia am găsit vreo două flori să le tragem în poze.
Drumeția noastră a început de pe marginea unui drum secundar ce leagă comuna Izvoarele de satul Iulia și șerpuiește pe lângă un răușor pe nume Tăița. Am aflat cu acest prilej că numele actual al localităților este relativ recent, primit în mult mai naționalistul secol trecut, când România s-a hotărât să-i uite pe vechii stăpâni ai Dobrogei, turcii și tătarii în principal și pe unii bulgari trăitori aici. Cotrobăind puțin pe internet am aflat astfel că satul Iulia a fost locuit de bulgari până în anul 1940 când s-a făcut schimb de populație cu Bulgaria, în urma cedării Dobrogei de Sud. Iar în Izvoarele (în trecut Alibeichioi, Regele Ferdinand I, General Markos, apoi Filimon Sîrbu) se află și în ziua de astăzi una dintre vechile comunități ale grecilor din România, stabilită aici în urmă cu două sute de ani, de pe timpul războiului ruso-turc din 1828-1829, când turcii au mâncat băiate. De frica represaliilor turcești câteva familii de greci și bulgari s-au retras atunci împreună cu trupele rusești spre nord. Iată o descriere a evenimentelor, pe care am găsit-o pe internet, povestită de Nichita Bonjug – învățător titular și diriginte al școlii din sat în perioada interbelică.
Rostul acesta consta, în toamna anului 1830, din niște bordee părăsite, ocupate în treacăt de 13 familii de Greci originari din Aspru (Acdere (de lângă Salonic)) și 7 familii de Bulgari din Curnchioi, districtul Varnei. Pornind dela locurile lor la anul 1829, odată cu înapoerea oștilor rusești din Turcia înfrântă, ei s-au așezat pentru scurtă durată în sudul Basarabiei, la Frecăței, Cișmechioi, Traianu- Vechiu, Pelini și Curciù. Mai apoi, mânați de dorul locurilor nașterii lor, luându-și drumul înapoi, poposiră aci cu întreg chervanul, de oare ce născându-se pe drum gemenii Tudorița și Chiriac ai unui Vașili Lefter, mama trebuia să-și facă repaosul celor 40 de zile cerute de higienă. Imensele păduri înconjurătoare și lemnăria de construcție ce le stătea la îndemână, îndemnă pe acești pribegi să facă transporturi fabricilor de caice de la Isaccea și Tulcea, porturi ce se găseau ca la o poștă și jumătate; și le rentă bine. Abundența vânatului în mistreți și căprioare, terenurile fertile cu izvoare numeroase și valea bogată și răcoroasă a Taiței, îi legară de acest ținut și pribegii s-apucară și de puțină plugărie. Câștigurile ușoare îi fixară pe nesimțite locului. Bordeele se refăcură; pe alocuri se ridicară căsuțe modeste, apoi mai solide – și astfel a luat naștere acum 99 ani satul lui Ali-bei, Alibeichioiul de astăzi (Ali Bey fiind proprietarul pământurilor pe care s-au aciuit grecii)”. (Bonjug 1929: 272-273).
Ascensiunea pe Muntele Consul a durat cam puțin și, ca să nu ne întoarcem acasă prea devreme, Iulia a mai completat programul cu două obiective mititele, ce nu aveau să ne ocupe nici prea mult timp și nici nu ne supuneau la cine știe ce efort. Primul dintre ele a fost Cetatea de la Enisala. Am găsit-o pe un pinten de munte aflat pe malul Limanului Razim sau Razelm (în antichitate Halmyris, în Evul Mediu Iancina), o lagună formată pe litoralul Mării Negre de cordoanele litorale de nisip și pământ cărat de Dunăre și care au închis până la urmă golful antic. Pe vremea când a fost construită cetatea, de către genovezi, Enisala era port la mare, un soi de loc de popas al corăbiilor ce plecau din Caffa Crimeii către Genova. După ce Marea Neagră a devenit un lac turcesc și după ce Razelm s-a transformat în lac, cetatea și-a pierdut menirea și a fost abandonată. Acum e doar un pitoresc obiectiv turistic.
Al doilea obiectiv trecut pe listă au fost Cheile Dobrogei, săpate pe o lungime de aproape 2 kilometri de pârâul Vistorna, un afluent al râului Casimcea. Se zice că aceste chei sunt bătrâne de aproape 2 milioane de ani și că în vremurile acelea îndepărtate pereții ce le flanchează aveau peste 1000 de metri înălțime. Acum sunt de vreo 100m. Țin minte c-am mai avut o tentativă să le vizitez, în urmă cu mulți ani, pe vremea când nu exista un drum asfaltat care să treacă prin chei. Atunci mi-a fost frică să nu rămân cu mașina în drum așa c-am abandonat incursiunea. Acum a fost mult mai ușor, un drum asfaltat le străbate de la un capăt la altul. Noi însă am abandonat mașina (ce-avea să ne pescuiască de la celălalt capăt) și le-am străbătut la pas, într-o scurtă plimbare, admirând bolovanii roși de vânturi și ploi.
Și astfel s-a încheiat partea interesantă a acestei zile, a urmat doar drumul spre București. Orașul ne-a întâmpinat cu o ploaie insistentă, bine c-am scăpat de ea pe durata drumeției.
Fii primul care comentează