Göbekli Tepe
Turcia de sud-est - capitolul 2

Din Mardin până la situl arheologic de la Göbekli Tepe am făcut cam trei ceasuri cu autocarul. Am fost debarcați în dreptul unor clădiri moderne circulare, un soi de muzeu și un magazin de suveniruri. Apoi am fost îmbarcați în microbuse care ne-au dus până în buza sitului arheologic. În zilele noastre locul săpăturilor e protejat de o copertină, iar vizitatorul nu mai poate coborâ printre ruine ci trebuie să le privească de la o oarecare înălțime, de pe o platformă ce înconjoară excavațiile.

Înainte de-a fi zgârmată de arheologi Göbekli Tepe era o movilă de vreo 15m înățime ce stătea cocoțată pe un vârf de deal aflat la nord de câmpiile Harran, nu departe de orașul modern Șanlîurfa. Movila mai fusese evaluată din punct de vedere arheologic prin anii 1960 dar nimeni nu s-a prins atunci ce comori ascundea. Lovitura a dat-o un arheolog german pe nume Klaus Schmidt care a reevaluat-o în anul 1994 și și-a dat seama că este de fapt o structură complet artificială ce e formată din resturi ale unor construcții ce datau din mileniul al 10-lea și al 9-lea î.Hr. A început imediat săpăturile și a descoperit un edificiu monumental dacă e să-l judecăm după timpurile în care a fost făcut. L-a considerat a fi primul templu ridicat de oameni ce erau încă vânători-culegători.

Teoria lui Klaus Schmidt a introdus în ecuație eterna dilemă: oare cine-a fost mai întâi? oul sau găina? Opinia general acceptată de până atunci spunea că oamenii au devenit mai întâi agricultori și abia după aceea s-au apucat de construit temple. Descoperirea de la Göbekli Tepe sugera însă că, dimpotrivă, oamenii au început să se adune și să se așeze tocmai din dorința de a construi un templu și abia după aceea s-au apucat de agricultură. În straturile cele mai vechi din situl arheologic de la Göbekli Tepe nu s-a găsit nici un indiciu care să arate că existau la acea dată cereale sau animale domesticite. Însă Göbekli Tepe nu este singur pe lume, în ultimii ani au mai fost descoperite în regiunea Mesopotamiei de nord multe alte situri asemănătore: Karahan Tepe, Körtik Tepe, Gusir Höyük, Hasankeyf Höyük. Cine știe ce trăznăi vor mai fi găsite acolo și ce teorii năstrușnice vor mai apărea.

Dar pentru că e vorba despre o controversă de tip ou-găină concluzia finală nu e ușor de stabilit, specialiștii dezbat încă furtunos problema iar săpăturile și analizele de la Göbekli Tepe continuă și-n ziua de azi. Între timp părerile revoluționare de la început s-au mai domolit iar arheologii recunosc că au probleme serioase când e vorba de-a interpreta sensul celor descoperite. Toată lumea e de acord însă că structurile descoperite la Göbekli Tepe provin dintr-un moment de cotitură al istoriei omenirii, acela în care homo sapiens cocheta cu ideea de-a deveni sedentar. După unele păreri trecerea aceasta din faza de vânător-culegător în faza de agricultor este de fapt alungarea reala din grădina Raiului. De la o viață de huzur omul a trecut la sapă (unde a și rămas până în ziua de azi). De la o societate cât de cât egalitară omul a trecut la ierarhii, domesticirea fiind aplicată nu doar plantelor și animalelor ci și oamenilor. Se pare că Adam și Eva din vechime s-au lăsat convinși cu greu să facă treaba asta, au trebuit să treacă cel puțin 1000 de ani până să se decidă.

Cu ocazia vizitei la Göbekli Tepe am învățat și eu cu ce se mănâncă PPNA și PPNB. Și-am mai aflat că neoliticul se împarte în două părți mari și late: una bucată fără ceramică și alta cu ceramică. Prima bucată se mai numește PPN (din englezescul pre-pottery neolithic) ce se poate sparge în PPNA (cu începere de la aproximativ 10.000 î.Ch), PPNB (de pe la 8.800 î.Ch) și PPNC (de pe la 6.200 î.Ch), toate datările referindu-se la zona Levantului, locul în care a fost inventat de fapt neoliticul.

Construcțiile de la Göbekli Tepe au fost ridicate începând de prin anul 9.600 î.Ch (adică în PPNA) și până prin 8.000 î.Ch (adică în PPNB). După care au cam fost abandonate. Arheologii au identificat trei nivele de construcție. Cel mai vechi dintre ele (nr.3) e caracterizat prin stâlpi monolitici în formă de T, cântărind tone, care au fost poziționați în structuri circulare. Stâlpii erau interconectați prin pereți de calcar și bănci sprijinite pe partea interioară a pereților. În centrul acestor incinte erau amplasați întotdeauna alți doi stâlpi mai mari, cu o înălțime de peste 5 m. Incintele circulare au un diametru cuprins între 10 și 20 m. Cine privește cu atenție stâlpii în formă de T își dă seama că sunt o reprezentare abstractă a unui corp uman văzut din lateral. Pe unii dintre ei se pot distinge cu ușurință brațele, curelele și alte obiecte vestimentare. Par a fi o adunare a bătrânilor strânși la sfat, cu două personaje mai șmechere stând la mijloc. De multe ori pe stâlpi apar reliefuri reprezentând tot felul de animale: vulpi (la mare trecere), vulturi, șerpi, paianjeni … Structurile vechi sunt cele mai mari și provin din perioada PPNA. Stratul cu numărul doi pare a proveni din perioada PPNB. Încintele rotunde dispar și în locul lor apar clădiri mai mici, dreptunghiulare. Numărul și înălțimea stâlpilor sunt de asemenea reduse. Stratul cu numărul 1 constă în acumulări mari de sedimente care au fost produse parțial de eroziunea naturală dar în special de activitățile agricole moderne ce s-au desfășurat pe deal.

Vizitatorul din ziua de azi poate distinge cu ușurință patru incinte circulare mari (PPNA așadar) și alte câteva mai mititele. Ochiul e atras vrând-nevrând către uriașii ce stau în mijlocul lor. Oare ce semnificație or fi avut? Oare ce făceau oamenii când se adunau aici? Oare ce-or fi însemnat animalele răzuite în piatră? Or fi reprezentat un mit? Un strămoș totemic? Pietroaiele acestea spun sigur o poveste dar noi nu mai suntem capabili să o înțelegem de foarte mult timp. Oare cei ce veneau aici erau încă culegători-vânători ce urmau turmele de gazele în migrația lor anuală? Oare foloseau locul acesta ca un punct de iernare sau un punct de adunare înainte de marea vânătoare? Locuiau permanent aici? Cum s-a schimbat oare viața lor în cei 1.500 de ani, cât s-au învârtit prin jurul monumentelor?

Din păcate, curiozitatea vizitatorilor ce ajung la Göbekli Tepe nu poate fi răsplătită în întregime. Întrebările pe care și le-au pus cercetătorii când au plecat la drum nu au primit încă răspunsuri definitive.

Animalul acesta stă pe ceafa omului reprezentat sub formă de stâlp în T.

Incinta B

 

Incinta D
Incinta C

Un soi de casă PPNB cel mai probabil.

Nu pot să închei această povestioară fără să consemnez o trăznaie care mi-a trecut prin cap în momentul în care am realizat că pot vizita situl arheologic de la Göbekli Tepe de-adevăratelea.

Cu ceva timp în urmă am dat în boala testelor ADN. Mi-am făcut și eu două, la Ancestry și la 23andMe. N-am avut cine știe ce revelații după aflarea rezultatelor dar am descoperit că haplogrupul meu matern (mtDNA) ar fi J1C5. Nu-i nimic special în asta, milioane de alți oameni fac parte din același grup.

Tot pe atunci am citit cîteva cărți interesante despre subiect printre care și aceasta : Cele șapte fiice ale Evei de Bryan Sykes.

The Seven Daughters of Eve: The Science That Reveals Our Genetic AncestryThe Seven Daughters of Eve: The Science That Reveals Our Genetic Ancestry de Bryan Sykes
căreia i-am dat : 4 din 5 stele

Autorul cărții a fost un genetician și scriitor științific britanic, profesor emerit de genetică umană la Universitatea din Oxford, un mare specialist în ADN-ul mitocondrial și unul dintre primii oameni de știință care a reușit să extragă ADN din oase antice. În această carte povestește aventura sa științifică și modul în care a dovedit existența unei continuităţii genetice dintre oamenii care trăiesc astăzi şi culegător-vânătorii din paleoliticul superior. Există un fir neîntrerupt, înregistrat cu acuratețe și fidelitate în ADN-ul nostru, ce ne leagă pe fiecare dintre noi de strămoșii direcți ce-au trăit dincolo de începuturile istoriei. Studiile lui s-au concentrat doar pe ADN-ul mitocondrial așa că strămoșii de care vorbește în carte sunt doar pe linie maternă.

În urma reconstrucțiilor și analizelor pe care le-a făcut a putut identifica existența a șapte grupuri genetice majore prezente printre europeni. În cadrul fiecăruia dintre aceste grupuri, secvențele ADN au fost fie identice, fie foarte asemănătoare. Peste 95% dintre europenii nativi ai zilelor noastre se încadrează într-unul sau altul dintre ele. Ba mai mult, autorul susține că a putut estima și vârsta acestor grupuri și anume între 45.000 și 10.000 de ani. Și, prin deducție logică, a ajuns la  concluzia inevitabilă dar uluitoare că secvența fondatoare unică ce stă la rădăcina fiecărui grup a provenit de la o singură femeie. Prin urmare, noi europenii facem parte cu toții din șapte clanuri materne și suntem urmașii unor fiice ale Evei care au trăit cu zeci de mii de ani în urmă și care au avut un lanț neîntrerupt de fiice care au ajuns până la noi. Sykes le-a numit pe aceste femei mame ale clanurilor și le-a dat un nume inspirat din sistemul de clasificare alfabetic folosit în mod normal în lumea științifică. După părerea lui așadar strămoașele noastre ale tuturor ar fi una din următoarele personaje (fictive): Ursula, Xenia, Helena, Velda, Tara, Katrine și Jasmine.

Mama clanului meu, adică cel mai recent strămoș matern pe care îl împart cu toți membrii clanului, este din grupul J.  Se pare c-ar fi cea mai tânără dintre cele șapte fiice ale Evei.

Bun găsit bunicuță Jasmine!!!

Iacătă cum își imaginează Bryan Sykes viața pe care a dus-o Jasmine.

În comparație cu greutățile și incertitudinile vieții primelor șase femei pe care le-am întâlnit, Jasmine a avut o viață mult mai ușoară. În primul rând, ea a trăit într-o așezare permanentă, unul dintre primele sate. Însă casa ei nu era deloc luxuoasă. Locuia într-o colibă ​​circulară, săpată parțial în pământ, cu țăruși de lemn care susțineu un acoperiș din stuf. Colibele erau mici și înghesuite; dar erau acasă. Satul avea o populație de aproximativ trei sute de oameni, mult mai mare decât oricare dintre taberele temporare de vânătoare unde trăiau celelalte șase femei. Satul se afla la aproximativ o milă de râul Eufrat, în ceea ce este acum Siria.

Măi să fie, oare de aceea am vrut eu să merg în Turcia de sud-est, să calc pe urmele șefei clanului meu? Bunicuță dragă oare ai fost tu pe la Göbekli Tepe? Nu-mi șoptești și mie ce făceai pe-acolo?

Oare ar fi posibilă existența unui soi de ADN informațional? Ce păcat ar fi să fi dispărut pentru totdeauna credințele, ideile, cunoștințele atâtor milioane de oameni care au trăit pe acest pământ.

Și-am încălecat pe-o șa …

Despre AncaHM Articolele 615
Sunt Ulițarnica, adică acea parte a sufletului Mihaelei responsabilă cu zburatul pe covoare fermecate prin cât mai multe cotloane ale Pământului. Dacă sunteți curioși să vedeți lumea prin alți ochi, poftiți de frunzăriți !

Fii primul care comentează

Ceva păreri ... observații ... dojeni ...

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.