
Forme de relief colorate şi năstruşnice, drumuri cu miros de mirodenii şi netezimi de mătase, covoare ţesute cu migală, sfinţi părinţi şi mari cuceritori, creştini şi musulmani, o combinaţie ciudată dintre „O mie şi una de nopţi” şi povestirile cu Nastratin Hogea , tot acest talmeş balmeş se învârtea în capul meu când auzeam de Capadocia. Așa că, pentru a face un pic de ordine în harababura asta, m-am hotărât să mă duc la faţa locului să văd cu ochii mei ce e adevărat şi ce e poveste.
Realitatea de pe teren nu m-a dezamăgit deloc chiar dacă nu mă pot lăuda că am văzut tot ce se putea vedea sau că am învățat tot ce se putea învăța. După cele patru zile petrecute în Capadocia pot declara că am zărit doar vârful icebergului.
N-a fost greu s-ajungem acolo. Din Bucureşti până în Kayseri sunt cam 1400 km, o nimica toată faţă de distanţele pe care trebuie să le străbată japonezii, sud americanii sau chiar neo zeelandezii – reprezentanţi de-ai lor am întâlnit destui la Goreme, ţinta călătoriei noastre. A fost o excursie organizată pe cont propriu, cu rezervarea cazării pe booking.com și a biletelor de avion pe vola.ro. Am plecat din București, am făcut o escală de trei zile în Istanbul și apoi am plecat cu o cursă internă la Kayseri. De la Kayseri am fost preluați de un microbus care ne-a dus până în fața hotelului unde ne rezervasem locuri.
Kayseri, orașul în care am aterizat se află la poalele vulcanului Erciyes, înalt de aproape 4000 m , unul din cei trei vulcani ai Anatoliei responsabili de peisajul deosebit al zonei. Acum sunt toţi trei inactivi, dar în urmă cu nu mai ştiu câte milioane de ani au erupt, au acoperit pământul cu cenuşă, care în timp s-a transformat în tuf vulcanic, peste care au mai aruncat şi cu un pic de rocă mai dură. Vântul, apa, gerul și în special timpul şi-au făcut datoria şi au sculptat în piatră formele bizare, pe care le veţi vedea un pic mai departe.
Göreme
Hotelul nostru – Goreme Suites – era așezat strategic, pe panta unui deal, cu fața către o vale plină de formațiuni colorate. Gazdele noastre au fost foarte primitoare ne-au ajutat mereu când am avut nevoie şi ne-au făcut să ne simţim ca acasă. Incă din prima seară ne-au îndrumat spre Valea Roşie, ca să admirăm un apus de soare.



In jurul orășelului sunt o grămadă de trasee de parcurs la pas între satele din jur, care străbat văi spectaculoase. Nu întotdeauna sunt bine marcate, dar cu puţină răbdare şi rezistenţă la drumeţie, pot fi descoperite cu uşurinţă.



Punctele de interes ale Capadociei sunt împrăștiate pe o raza de aproximativ 100 km de jur împrejurul lui Goreme. Pentru a acoperi cât mai multe din ele ai nevoie de mașină. Ai de ales între mai multe variante. Fie închiriezi o mașină și-ți faci programul după voie, fie apelezi la o persoană dispusă să-ți fie șofer și totodată ghid, fie te înscrii în excursii organizate de companiile locale de turism. Noi am optat pentru a treia variantă, a doua părându-ne prea costisitoare iar prima prea obositoare. Toate ofertele de pe piață oferă cam aceleași excursii. Sunt două tururi de o zi și unul de trei zile. Cum timpul nostru era limitat le-am făcut doar pe cele de o zi. Vi le prezint în continuare.
Un tur verde prin Capadocia
Plecarea la nouă şi jumătate dimineaţa, întoarcerea în jur de ora şase seara, prânzul inclus în program şi ghid care să ne spună poveştile locului, ne-a tentat propunerea şi iată-ne plecaţi la drum.
Prima oprire – panorama Goreme, de unde puteam admira toată valea în care se cuibărea satul nostru. In zare se ivea vulcanul Erciyes.
A doua oprire – oraşul subteran din Derinkuyu. De la lumina zilei n-ai fi putut ghici ce se ascunde sub picioarele noastre. Locuinţe, cămări, grajduri, chiar şi o bisericuţă, legate toate prin galerii întortochiate ce coborau în adâncul pământului pe vreo cinci nivele, eram asemenea lui Jerry într-o roată mare de caşcaval. Oraşul subteran, săpat în tuful vulcanic încă de pe vremea hitiţilor şi mărit treptat până în vremea bizantinilor, putea adăposti între 2000 şi 4000 de oameni împreună cu proviziile şi animalele lor. Galeriile puteau fi închise cu roţi mari şi grele de piatră şi puteau fi aparate uşor, apa era captată în puţuri subterane , aveau sisteme de ventilaţie foarte eficiente. Există mai multe oraşe subterane în Capadocia, gurile rele spun că nici nu au fost redescoperite toate, iar unele dintre ele erau legate prin tuneluri.

A treia oprire – canionul Ihlara pe valea râului Melendiz. Ca mai peste tot în Capadocia şi pe această vale oamenii au săpat în piatră adăposturi, aşezăminte şi biserici. Noi am vizitat Biserica de Sub Copac, o mică bisericuţă din secolul nouă, cu fresce în galben, roşu şi verde foarte bine păstrate având în vedere vechimea lor.
Canionul are o lungime de 16 km şi o adâncime de 100 m. Nu are decât patru intrări, aşa că am continuat excursia noastră cu o plimbare pe jos, de 4 km, de-a lungul râului până la ieşirea Belisirma unde ne aştepta prânzul.
A patra oprire – mănăstirea Selime săpată în piatră de călugări în secolul al treisprezecelea. După ce turcii au preluat controlul asupra Anatoliei mănăstirea a fost transformată în caravanserai. Mănăstirea e cocoţată pe vârful unui deal cam abrupt şi cu burta plină a fost cam grea urcarea, dar asta e viaţa turistului, trebuie să se sacrifice.

Astea au fost obiectivele zilei. La întoarcere am oprit şi la un atelier unde se prelucrau obiecte din onix, am trecut pe lângă Marele Hasan, al doilea din vulcanii Anatoliei şi am admirat Valea Porumbeilor la apus. Se numeşte aşa deoarece stâncile au fost transformate în porumbare. Porumbeii erau la mare căutare pentru că erau buni postaşi şi ofereau îngrăşământul necesar culturilor. Călugării foloseau ouăle şi pentru a prepara vopsele pentru frescele cu care îşi decorau bisericile.
Am ajuns acasă cam obosite și am decis ca a doua zi să ne învârtim prin Goreme. Dar a treia zi am pornit din nou la drum.
Un tur Roșu prin Capadocia
De data aceasta am vizitat Cavusin, un sat fantomă, părăsit de locuitorii săi. Primul exod a avut loc după primul razboi mondial, când grecii şi turcii aflaţi de partea greşită a unor graniţe care pe vremea strămoşilor lor nu existau, au trebuit să-şi părăsească casele şi să se refugieze în noile state naţionale născute din ruinele Imperiului Otoman. Cavusin, sat grecesc pe teritoriu turcesc, a fost abandonat. Un al doilea exod s-a produs când autorităţile turceşti au decis evacuarea locuitorilor turci rămaşi, deoarece locuinţele săpate în piatră nu mai erau sigure. Incet, încet pe lângă vechile locuinţe abandonate, apar acum construcţii noi, semn că satul prinde viaţă.

Excursia a continuat prin Pasabag, Avanos, valea Devrent, Urgup şi înapoi în Goreme iar vedetele excursiei au fost formaţiunile geologice ale Capadociei. Cu căciulă, cu capul gol sau cu pălărie, sub formă de pinguin, cămilă sau tricornul lui Napoleon, muşuroaiele din tuf sunt modelate continuu de ploaie, vânt şi ger. Vizitatorii de peste ani îşi vor imagina alte personaje când le vor privi.
Partea „comercială” a turului a constat într-o vizită la un atelier de olărit în Avanos şi la un atelier de covoare. Am urmărit un meşter olar cum a modelat în mai puţin de două minute o zaharniţă şi un capac care se potriveau perfect. Am văzut cu câtă migală sunt apoi decorate vasele, am învăţat cum se face arderea lor. Am mai învăţat cum se ţes covoarele, ce modele sunt specifice diferitelor zone, cum e cu numărul de noduri pe cm patrat. Surpriza cea mare însă am avut-o la atelierul de covoare, când gazda, aflând de unde venim, ne-a povestit de colecţia de covoare de la Biserica Neagră din Braşov.
Organizarea turelor a fost exemplară, fară întirzieri, cu multe informații despre locurile vizitate, ghidul foarte plăcut. Până și pedepsele erau haioase. La fiecare popas aveam puțin timp liber , dar era stabilită o oră de întâlnire pentru adunare și continuarea traseului. Cine întârzia trebuia să cânte ceva pe limba lui in microbuz. Consecința, doar la prima oprire au fost leneși. Grupul, adunat ad hoc, era o adunătura din toate colțurile lumii – neozeelandezi, chilieni, japonezi. Noi eram singurii turiști ce veneau dintr-o țară aproape vecină cu Turcia.
Una peste alta, pot spune că a fost foarte bine în Capadocia. Nu a fost ca şi în „O mie şi una de nopţi” dar pe Nastratin aş fi putut să-l zăresc la un colţ de stradă. Oricum, am citit doar începutul povestirii. Restul va fi savurat într-o excursie viitoare când voi străbate la pas toate văile, voi descoperi Konya, oraşul lui Rumi şi a dervişilor rotitori, voi afla cine a fost şi ce-a făcut Haji Bektash Veli … şi câte şi mai câte.
2 Trackbacks-uri / Pingbacks-uri