Anna Maria Ludovica de Medici, văduvă a prințului elector palatin și sora lui Gian Gastone de Medici, a fost ultima descendentă a unei familii celebre al cărui destin a fost inexorabil legat de istoria Florenței. Această femeie a avut trista îndatorire de a lichida Casa de Medici. În anul 1737, la moartea fratelui ei, odată dispăruți bărbații din familia de Medici, conducerea ducatului i-a revenit, din pricina complicatelor reguli de moștenire aplicate capetelor încoronate în acea vreme, lui Francisc Ștefan de Lorena soțul Mariei Tereza a Austriei. Anna Maria Ludovica ar fi putut vinde sau înstrăina o parte din bunurile moștenite. Multe alte familii italiene cu nume vechi și răsunătoare făcuseră deja pasul ăsta mutând încet-încet bogățiile palatelor italiene la nord de Alpi. Ea, în schimb, a impus câteva condiții dure în momentul în care a semnat acordul de cesiune a patrimoniului către Casa de Lorena. În primul rând, patrimoniul artistic era cedat „pentru înfrumusețarea statului” și nu familiei domnitoare. În al doilea rând, operele de artă trebuiau „să fie de folos publicului florentin” și trebuiau „să trezească curiozitatea străinilor„. În al treilea rând, a fost stabilită obligativitatea ca nici un obiect să nu poată fi înstrăinat, să nu poată fi transportat în afara Florenței și a ducatului. Prințesa și-a întărit hotărârea în testamentul pe care l-a redactat în anul 1743. Moștenirea Casei de Medici rămânea Florenței.
Multe din muzeele de astăzi ale Florenței îi sunt datoare Annei Maria Ludovica pentru existența lor. Călătorul zilelor noastre ce intră în Galeriile Uffizzi, în Palatul Pitti sau Medici-Ricardi, ar trebui să mulțumească atât acestei prințese cât și acelora care, timp de câteva sute de ani, i-au respectat dorința. Se spune că până acum, doar doi bărbați au încercat să ignore testamentul: Napoleon Bonaparte și Adolf Hitler.
Am încercat și eu, în cele trei zile petrecute în Firenze, să trec în revistă cât mai multe din palatele și muzeele orașului, cele mai importante măcar. A fost greu 🙂 . După câteva ceasuri petrecute la Uffizzi sau la Pitti capul ți se umple, ajungi la saturație și, oricât de frumoase ar fi lucrurile pe care le vezi, îți vine să le lași baltă și să te refugiezi într-un parc sau în fața unei farfurii cu bunătăți italienești.
Așadar ce-am ales eu din oferta Florenței … pe unde-am umblat, ce-am văzut …
Galleria dell’Accademia
Am găsit Galleria dell‘Accademia pe-o străduță dreaptă ce pleacă din piața San Marco către piața Domului. Am ajuns la cinci minute după deschidere (8:15), așa că nu erau prea mulți mușterii la coadă. Și aici, ca dealtfel la toate muzeele importante și foarte frecventate ale Florenței, am trecut prin filtre de securitate ca cele de pe un aeroport. Paza bună trece primejdia rea.
Muzeul nu e mare deloc, trei săli doar. În două dintre ele sunt expuse sculpturi și picturi din perioada Renașterii. În a treia sunt adunate modele de ghips, găurite toate din pricina instrumentelor folosite în timpul procesului de creație, când formele statuilor de ghips sunt transferate în marmură. M-a lămurit un filmuleț care-i schepsisul.
Vedetele incontestabile ale muzeului sunt însă statuile lui Michelangelo: Pietà Palestrina, sclavii ce n-au mai apucat să împodobească mormântul papei Iuliu al II-lea și adevăratul David, uriașul cioplit dintr-un singur bloc de marmură de Carrara și destinat să străjuiască în piața Signoriei.
E frumos de pică, acest David ce se pregătește să lupte. Dar de-i prinzi privirea, descoperi în ea groaza ce-l cuprinde în fața încercării ce i-a fost dată și hotărârea de-a nu ceda. Admirația ți se transformă în empatie. În sinea noastră suntem cu toții câte un mic David, un omuleț gol goluț azvârlit în această lume pentru a ne înfrunta destinul.
Galleria degli Uffizi
Înainte de plecarea spre Florența am avut o singură îngrijorare. Oare apuc să vizitez Galeriile Uffizzi? N-o să găsesc acolo cozi interminabile și descurajante care să mă pună pe fugă? Pentru a evita catastrofa, am luat bilet de intrare de-acasă, on-line, din acela care-mi promitea că pot intra la muzeu imediat. N-a fost o idee tocmai rea, deși în perioada asta a anului înghesuiala nu e chiar atât de mare. Intrucțiunile m-au trimis la poarta numărul 3 ( 1 era pentru muritorii fără bilet, 2 pentru grupuri organizate ) unde mi-au dat totuși un bilet de hârtie, m-au tăiat de pe-o listă și m-au trimis către o ușă. Mai erau vreo câțiva mușterii în fața mea și așteptarea a durat doar până ce ne-am bâlbâit cu trecerea prin filtrele de securitate ( cel mult 5 minute ). Așadar, în această fază n-am pierdut vremea deloc. Am avut de așteptat mai mult în fața vreunei picturi celebre, până să plece grupurile strânse ciorchine în fața ei, ca s-apuc și eu s-o văd.
După cum le spune și numele, Galeriile Uffizzi sunt de fapt birouri construite foarte aproape de Palatul Signoriei. E o clădire în formă de U, dichisită, cu coridoare lungi din care se deschid încăperi în care robotea odinioară funcționărimea florentină. A fost construită la ordinele lui Cosimo I, duce de Florența și primul Mare Duce de Toscana, după planurile lui Giorgio Vasari. Astăzi adăpostește cea mai mare pinacotecă renascentistă din lume.
În Galeriile Uffizzi istoria artei începe la ultimul etaj. De-a lungul coridoarelor ce se întind pe toate laturile U-ului, sunt expuse o grămadă de statui romane. ( I-am găsit pe tătuca Traian dar, oricât de mult am căutat n-am dat peste nici un cap de dac ( ce muzeu e ăsta care nu are un cap de dac ? )). Apoi, intrând în încăperile ce se deschideau din coridor am continuat cu duecento, trecentro, quatrocento, cinquecento, până mi s-a făcut capul calendar.
Am petrecut vreo trei ceasuri printre colecțiile muzeului. N-aș putea spune că am avut vreo revelație, a fost mai mult o revedere a unor vechi prieteni, dar a fost o experiență mult mai plăcută decât răsfoitul unui album de artă. Sandro Boticelli nu a fost detronat de pe primul loc al listei mele cu pictori preferați. Iar subiectele cele mai îndrăgite au rămas tot Buna Vestire și Adorația Magilor.
După ce-am părăsit galeriile renascentiste de la etaj, am fost condusă prin alte încăperi și prin alte epoci, într-o manieră mult mai condensată.
Museo Nazionale del Bargello
Inițial, toată moștenirea familiei de Medici era expusă în cele două mari muzee ale Florenței, Galeriile Uffizzi și Palatul Pitti. Dar, pentru că înghesuiala era mult prea mare, s-a luat hotărârea ca sculpturile și colecțiile de artă decorativă să fie mutate în Palazzo del Bargello, aflat nu departe de Piazza della Signoria.
Clădirea aceasta e un fel de castel medieval rătăcit în oraș și mi-a lăsat o impresie nițel cam sumbră, mai ales după ce-am aflat că aici era pe vremuri Podestà, sediul magistratului șef al orașului, tribunalul și închisoarea. Dar lucrurile pe care le-am văzut colindând prin încăperi mi-au îndulcit prima impresie.
Atracțiile principale – sculpturi ale lui Donatello, Verocchio, Michelangelo, Giambologna – se găsesc în două săli mari, una la parter, cealaltă la primul etaj. În rest, am văzut acolo o mulțime de panouri din teracotă arsă – marca familiei della Robbia, colecții de medalii și tot soiul de alte obiecte ce se încadrează la capitolul artă decorativă ( îmi sunt tare simpatice obiectele acestea, mai ales cele de uz casnic, obișnuite, folosite în viața de zi cu zi ).
Piazza della Signoria
Prin Piazza della Signoria am trecut de nenumărate ori, e „buricul laic” al Florenței, drumurile te duc vrând-nevrând către ea. După gustul meu e mult prea austeră, prea masculină. Piatră peste tot, în pavajul străzii, în zidurile lui Palazzo Vecchio, în celelalte palate ce o înconjoară. În mijlocul pieței, un disc mare de bronz încastrat în caldarâm, pomenește locul în care a fost ridicat odinioară rugul pe care a ars Savonarola. Fântâna lui Neptun era după gratii, n-am putut-o admira, era în renovare. În Loggia dei Lanzi, în loc de magistrați pregătiți să întâmpine cine știe ce delegație simandicoasă sosită în oraș, păziți fiind de lăncieri din garda elvețiană, am găsit micul muzeu de sculpuri în aer liber: Perseu al lui Cellini, Răpirea sabinelor și Hercule a lui Giambologna, statui antice.
Aveam în plan să intru în Palazzo Vecchio, dar n-am făcut-o. M-am plimbat doar prin curtea interioară și-am imortalizat momentul în câteva fotografii. Așa că, mai multe nu am a povesti.
Museo Casa di Dante
Am intrat în Museo Casa di Dante fără a avea așteptări prea mari. Dar dacă tot nimerisem la poarta lui și dacă tot l-am găsit deschis mi-am zis s-o fac și pe asta.
În teorie, în colțul acesta de stradă se ridicau odinioară casele familiei Alighieri. Nu departe e biserica unde se spune c-ar fi zărit-o Dante pentru prima oară pe Beatrice. În practică nu se știe cu exactitate dacă lucrurile stau așa. Casa-turn în care a fost amenajat muzeul nici nu e atât de veche, dar e un bun exemplu de cum se construiau locuințele în vremea lui Dante.
În interior am găsit multe panouri explicative ce descriau modul de organizare și viața comunității din timpurile Republicii Florentine. Drept să spun, n-am avut răbdare să le citesc pe toate. Într-o sală mi-au fost reamintite povestirile din Divina Commedia într-o serie de statuete colorate și coli de hârtie cu versuri înșirate pe ele. Sub vitrine am văzut câteva ediții ale cărții, unele vechi și anluminate, altele mici cât să încapă în palmă, altele „normale”.
Și cam atât.
Palazzo Pitti
M-am dus și la Palazzo Pitti, nu l-am ocolit. Dar pentru că nu pot înghiți mai mult de un muzeu mare pe zi, l-am programat pentru a doua zi de ședere în Florența. Am ajuns la casa de bilete puțin înainte de prânz, pregătită sufletește să înfrunt o coadă lungă. Nici pomeneală, erau doar vreo zece persoane înaintea mea, am scăpat ieftin. Am plecat de-acolo cu două bilete. Unul care-mi permitea să vizitez Galeria Palatină, celălalt pentru Grădina Boboli.
Pe dinafară, Palazzo Pitti mi se pare urât, sec, dar ordonat. Pe dinăuntru însă m-a întâmpinat o harababură colosală. Încăperile mari, cu denumiri pompoase – camera Castagnoli, camera lui Prometeu, a lui Neptun, a Justiției, a lui Ulise, a lui Marte, a lui Apolo – erau tapetate de sus până jos cu tablouri ale manieriștilor italieni dar și a pictorilor flamanzi, spanioli, olandezi. Toate erau amestecate, nici o regulă aparentă nu m-a ajutat să-i clasific cumva. Aici dădeai cu nasul într-un Rafael, lângă el un Velasquez sau un artist dintr-un alt secol. Totuși, impresia mea a fost că Tizian și Rafael au fost privilegiați, au primit locurile cele mai bune, accesibile vizitatorului.
Într-un fel, pinacoteca Galeriei Palatine e o continuare a muzeului Uffizzi, aici se găsește mai puțină artă renascentistă și mai mult baroc. Am vizitat acolo și câteva apartamente regale, folosite atât de familia ducilor de Medici cât și de Napoleon și de familia de Savoia, pe timpul reunificării Italiei. La etajul următor, muzeul continuă cu o galerie de artă modernă și o colecție de costume. Dar pe mine, aceste ultime atracții nu m-au ispitit. M-am grăbit în grădini, să mă bucur de soare.
Grădinile Boboli se întind pe dealul din spatele palatului Pitti. E plăcut să te plimbi acolo, chiar și acum, iarna, atâta timp cât soarele strălucește pe cer și nu e prea frig. În plus, pot spune c-am făcut ceva sport tot urcând și coborând pe aleile grădinii. Am primit o hartă o dată cu biletul de intrare, așa că nu m-am rătăcit prin ea și, zic eu, am trecut în revistă locurile mai interesante: fântâni, grote, alei, mici pavilioane, statui antice și renascentiste …
La ieșire, chiar înainte de a-mi lua rămas bun definitiv de la Palazzo Pitti și de la grădinile lui, i-am zărit !!! Mi-a tresărit în piept inima de bucurie !!! Cocoțați în vârful unor coloane, îmbrăcați în straie purpurii, un tarabostes și un comati mă priveau cu îngăduință de la înălțime. Mi s-a luat o piatră de pe inimă. Muzeele florentine își merită, într-adevăr, renumele de muzee de prim rang.
Palazzo Medici Riccardi
Palatul Medici-Riccardi se află în centrul Florenței, nu departe de Piazza San Lorenzo și de biserica cu același nume. Pe dinafară e urât, pătrățos, o cazemată puțin ispititoare. Intrând prin curți impresia se mai îndulcește puțin. Se povestește că într-adins a trebui să arate așa, auster. Inițial Cosimo Medici cel Bătrân l-a rugat pe Brunelleschi să-i construiască palatul dar, considerând propunerea arhitectului mult prea împodobită, a renunțat și a preferat propunerea lui Michelozzo.
N-aș fi rămas cu impresii prea plăcute despre acest palat dacă nu aș fi vizitat aici Capela Magilor pictată de Benozzo Gozzoli. Am dat peste ea imediat ce-am intrat în încăperile de la piano nobile a palatului. E mititică, așa că m-am înșurubat în mijlocul ei și m-am tot învârtit în jurul cozii admirând personajele de pe pereți.
Denumirea capelei vine de la tema pictată pe pereți, o procesiune a Magilor ce-au dorit să se închine la piciorele lui Iisus, în peștera din Betleem. Îi vedem venind călare, îmbrăcați în costume somptuoase, urmați de o suită numeroasă.
Dar povestea magilor e doar un pretext pentru a ilustra o altă poveste. Personajele frescei sunt contemporane ( sau aproape) cu Benozzo Gozzoli și sosesc, nu la Betleem ci la Florența pentru a participa la conciliul ce s-a ținut aici în anul 1438. Balthasar, călare pe un cal alb, smead la față, este de fapt împăratul bizantin Ioan al 8-lea Paleologul. Bătrânul Melchior este de fapt Iosif al 2-lea, patriarhul Constantinopolelui, cel care-a și murit la Florența în timpul conciliului. Caspar, cel mai tânăr mag, este Lorenzo Magnificul, o concesie, poate, făcută celor care au comandat fresca și stăpânii palatului. Personajele acestea importante și suitele lor formate din teologi învățați se adunaseră în Italia la chemarea Papei Martin al 5-lea la un conciliu ecumenic ce încerca reunificarea bisericilor catolică și ortodoxă. Papa dorea să-și extindă influența în răsărit, bizantinii căutau disperați ajutoare care să-i scape de turci.
După cum bine știm, schisma nu s-a vindecat nici până în ziua de azi, conciliul florenin n-a avut rezultatul dorit. În schimb, s-a întâmplat altceva. Lumea Răsăritului și învățăturile ei au început să fie luate în seamă de învățații apuseni. În suita împăratului bizantin se afla și Plethon, filozoful ce i-a uimit pe catolici cu discursurile lui din timpul conciliului. El și alții ca el au ademenit mințile luminate ale apusului către filozofia platonică și neoplatonică. Nu mult timp după acest eveniment, Marsilio Ficino a înființat în Florența Academia Platonică.
Într-un fel, fresca pictată în Capela Magilor din palatul Medici-Riccardi poate fi privită ca o metaforă a întâlnirii celor două lumi și filozofii.
În rest … nimic deosebit prin palat.
Casa Buonarroti
În ultima zi, pentru că îmi rămăsese ceva timp la dispoziție și putere să mai văd lucruri noi, am trecut și pe la Casa Buonarroti, aflată nu departe de Piazza Santa Croce.
Michelangelo Buonarotti cel celebru nu a locuit niciodată în această casă, doar a cumpărat-o pentru nepotul său de frate, Michelangelo Buonarotti cel tânăr. Acesta din urmă a fost un om de litere ce s-a bucurat de ceva faimă la vremea lui. El a venit cu idea de-a amenaja casa ca un omagiu închinat faimei familiei. Cei din familia Buonarotti se pare că erau cu toții foarte modești .
Drept să spun, mie uneia nu mi-a prea plăcut ce-am văzut aici. Interioarele acestea baroce nu se potrivesc neam cu gusturile mele. Am admirat însă două din operele de tinerețe ale bătrânului și celebrului Michelangelo, o Madona și o luptă a centaurilor.
Și cu asta basta, am înșirat pe sfoară toate amintirile florentine. Acum pot așeza colierul la păstrare, în cutia cu bijuterii și începe a visa la destinația viitoarei excursii.
Fii primul care comentează