În Belém am ajuns de două ori. Prima dată chiar în prima zi a excursiei noastre portugheze, când am vizitat împreună cu grupul și ghidul însoțitor Mănăstirea Jerónimos și Turnul Belém. Dar pentru că îmi intrase în cap că vizita noastră a fost incompletă, am recidivat și ne-am întors aici în ziua în care am rămas de capul nostru prin Lisabona.
A fost și bine, a fost și rău. A fost bine pentru că mi-am scos din gând ideea c-am văzut mănăstirea doar pe jumătate. A fost rău pentru că ne-am bâlbâit serios când a fost să ne întoarcem în centrul orașului. De ajuns în Belém a fost ușor, am luat tramvaiul 15E. De întors însă a fost înfiorător din pricina lucrărilor de construcții de pe traseu. Tramvaiul nu venea iar autobuzele pe care le-am încercat ne-au scos peri albi. Unul ne-a purtat în margine de Lisabonă. Altul ne-a făcut sardine în conservă. Abia am așteptat să ne dăm jos din el. Dar cu toate inconvenientele, a meritat experiența. Am văzut aici cele mai frumoase, mai lăudate locuri ale Lisabonei.
În zilele noastre Belém e un cartier elegant al Lisabonei. Numele, echivalentul portughez a lui Betleem, i se datorează unei vechi biserici închinate Sfintei Marii ridicată aici de Henrique Navigatorul pentru a oferi sprijin moral sătenilor și marinarilor pe care-i trimitea în cele patru zări pentru a descoperi lumea. Se povestește că Vasco da Gama s-a rugat în acea bisericuță, prăpădită deja în vremea lui, înainte de a porni în drumul său spre Indii. Bisericuța aceea nu mai există astăzi. În locul ei a răsărit o mândră mănăstire.
Înainte de a fi Belém însă, așezarea de aici a fost un sat pescăresc numit Aldeia do Restelo. De pe cheiurile lui au plecat toate caravelele lui Bartolomeo Diaz cel ce-a înconjurat primul Capul Bunei Speranțe, Vasco da Gama cel ce-a ajuns primul în Calcuta, Afonso de Albuquerque cel ce-a adăugat Goa și Malaca coroanei portugheze, Pedro Álvares Cabral cel ce-a descoperit Brazilia. De aici au plecat toți navigatorii, conchistadorii, propovăduitorii portughezi ai lumilor vechi și noi.
Tot ceea ce-am vizitat noi în Belém e legat de istoria descoperirilor geografice.
Mosteiro dos Jerónimos
Mănăstirea Jerónimos pare un mare balaur alb cu solzi dantelați ce stă culcat la soare. Acum nu mai e mănăstire ci muzeu, iar prin biserica Santa Maria de Belém mișună turiști, nu călugări sau credincioși pioși. A avut noroc la cutremurul din 1755 pentru că a suferit daune minime. Iar astfel, noi cei de astăzi, suntem la rândul nostru norocoși pentru că putem admira un frumos edificiu manuelin, unul din puținele supraviețuitoare al acestui tip ciudat de arhitectură. Un amestec aiuritor de gotic flamboaiant, cu nițel stil renascentist și mudejar.
Construcția mănăstirii a început în anul 1501 la ordinele lui Manuel I, Norocosul după cum îl alintau portughezii, și a durat 100 de ani. Pe la alte curți domnești regele avea o altă poreclă mai puțin măgulitoare, Băcanul – Francisc I al Franței botezându-l așa (de ciudă bineînțeles) pentru că-și umplea visteria din negoțul cu mirodenii. Mirodeniile au contribuit însă și la ridicarea mănăstirii Jerónimos, 5% din taxa pe negoț fiindu-i dedicate.
Am dat și noi ocol bisericii pe îndelete, claustrului etajat, vechilor săli ce se deschid în el. I-am admirat dantelăriile din piatră. Astăzi, mănăstirea ține loc de panteon național, aici fiind înmormântați mulți oameni de seamă ai Portugaliei.
Para ser grande, sê inteiro: nada
Teu exagera ou exclui.
Sê todo em cada coisa. Põe quanto és
No mínimo que fazes.
Assim em cada lago a lua toda
Brilha, porque alta vive.
Sau mai bine pe românește.
Ca să fii mare, fii întreg: nimic
De-al tău nu exagera sau exclude.
Fii totul în toate lucrurile. Pune tot ce ești
Chiar și în puținul pe care-l faci.
Tot astfel în fiece lac pe de-antregul luna
Lucește, fiindcă trăiește sus.
Torre de Belém
La Torre de Belém am poposit vreo cinci minute, în prima zi, doar cât să-i dăm un scurt ocol (pe unde se putea) și a-i face câteva fotografii. Grupul nostru era obosit, dorea la hotel și începea să cârcotească. Din această pricină n-am mai oprit să vizităm nici Monumentul Descoperirilor aflat la capătul celălalt al platformei pietonale construite pe malurile râului Tejo. Și ce plăcută ar mai fi fost o plimbare între cele două obiective…
Turnul Belém e declarat astăzi monument UNESCO, la fel ca și Mănăstirea Jerónimos, și datează tot din perioada descoperirilor. A fost construit la ordinele lui João II Perfectul ( distractiv obiceiul acesta portughez de a-și alinta regii ) ca parte a sistemului defensiv ridicat la gurile râului Tejo și ca o poartă simandicoasă de intrare dinspre mare în Lisabona. În acele vremuri de demult, turnul stătea pe o insuliță a râului. Astăzi stă pe mal, spre bucuria turiștilor ce se înghesuie să urce în el.
Padrão dos Descobrimentos
Pentru că prima dată am ignorat monumentul cu totul, după ce-am terminat cea de-a doua vizită la mănăstire am hotărât să trecem și pe la Padrão dos Descobrimentos – Monumentul Descoperirilor. Nu l-am vizitat și pe dinăuntru, i-am dat doar un ocol.
Apoi ne-am străduit să ne găsim un locșor pe Roza Vânturilor, o hartă imensă desenată în marmura pavimentului ce explica expansiunea portugheză spre est, spre vest. Erau adunați acolo o puzderie de asiatici ce se străduiau să priceapă de pe hartă când anume au fost descoperiți. Cu greu am imortalizat câteva bucățele neocupate.
Pastéis de Belém
Deși am privit-o doar de peste drum am s-o pomenesc totuși și pe faimoasa cofetărie unde se vând și mai faimoasele Pastéis de Belém. Mi-ar fi plăcut să înfulec câteva, cum nu, dar mi-a pierit pofta când am văzut coada de la intrare.
Ca și suratele lor franțuzești canelé, prăjiturelele acestea au fost invenții mănăstirești și fabricate din pricina gălbenușurilor excedentare rămase în urma folosirii albușurilor în alte scopuri. Francezii le foloseau pentru a limpezi vinul. Călugării mănăstirii Jeronimos, pentru a apreta hainele. Gurile rele spun c-ar fi o delicatesă culinară.
Uitându-mă eu așa peste drum și înghițind în sec din pricina aromelor perfide ce-mi treceau pe la nas, mi-a trecut prin cap ideea că nu există un monument mai frumos pe lumea asta închinat marilor descoperiri geografice decât cofetăria cu pricina. Fără vanilia și scorțișoara Orientului mai putea fi inventată oare rețeta cea secretă a Pastéis-urilor de Belém ? Greu de crezut.
Iar ricșele motorizate, numite și tuk-tuk, pregătite de-o plimbare prin oraș, nu făceau decât să-mi întărească ideea.
Fii primul care comentează