Într-una din dimineți am plecat de-acasă hotărâtă să mă duc până la capătul liniei 1 de vaporetto, adică până în insula Lido. Pe drum m-am răzgândit însă și am coborât la stația Giardini, atrasă de un parc mare și stufos cum nu sunt multe în Veneția. În zilele noastre, grădinile acestea publice, create în perioada napoleoniană, se numesc Giardini della Biennale pentru că aici sunt găzduite pavilioanele țărilor ce participă la Biennale di Venezia, una dintre cele mai prestigioase și influente manifestări culturale din lume ce se concentrează îndeosebi pe arta contemporană. Festivalul se ține din doi în doi ani iar anul acesta era în plină desfășurare la data vizitei…

Într-o seară, întorcându-mă spre hotel, am ales un ocol larg prin labirintul din sestierele Cannaregio, dornică să descopăr cât mai mult din această parte mai tăcută, mai puțin aglomerată dar foarte pitorească a Veneției. Așa am ajuns la un moment dat pe malul de nord al orașului, unde laguna se deschide mai larg. Acolo, dincolo de apele lagunei, am zărit o insulă misterioasă, ca o fortăreață, cu ziduri roșii de cărămidă și o coroană verde de chiparoși în spate. Curioasă, am căutat repede pe Google Maps și am aflat că era Isola di San Michele, principalul cimitir venețian. M-a ros curiozitatea așa că într-o dimineață (cimitirul se deschide la ora 7)…

Una din zilele petrecute în Veneția am dedicat-o aproape în întregime vizitării lagunei. Deși abonamentul meu de vaporetto acoperea și drumul până în insulele din jurul orașului am preferat să apelez încă o dată la GetYourGuide pentru o experiență mai comodă și mai instructivă. Excursia pe care am găsit-o se lăuda că urma să ne poarte, timp de vreo șase ore și ceva, la bordul unei bărci tradiționale de lemn venețiene, pe trei insule: Murano, Burano și Torcello. Expediția a început în jur de ora 10 dimineața și s-a terminat pe la patru după-amiaza. Laguna venețiană este un soi de regat de mijloc, un mijlocitor între apă și pământ. Se…

Pe când hoinăream eu fără țintă prin Veneția, rătăcindu-mă pe tot felul de calle sau odihnindu-mă pe o băncuță în vreun campo liniștit, m-a lovit un gând neașteptat: parcă nu mă plimbam printr-un oraș, ci prin interiorul unui monstruleț, un organism viu. Totul fremăta în jurul meu, nu cu agitația unui oraș modern, ci cu ritmul unei vieți vechi, organice. Veneția nu e haotică, așa cum pare la prima vedere. Dimpotrivă, funcționează ca un sistem bine închegat, format din unități urbane repetitive, interconectate, asemenea unor celule, fiecare cu rolul ei social, religios sau economic, fiecare cu propriul sau centru, cu propriile granițe și funcții. Mi-am dat deama că, dincolo de…

După ce se satură de plimbarea cu vaporetto de-a lungul și de-a latul lui Canal Grande, călătorul ajuns în Veneția, chiar și pentru o singură zi doar, mai are de făcut un lucru obligatoriu, o plimbare prin Piața San Marco, buricul urbei. Dacă are ceva timp liber la dispoziție n-ar fi rău să intre și în câteva dintre minunatele clădiri care o înconjoară. În cele cinci zile pe care le-am avut eu la dispoziție am apucat să ajung de mai multe ori în Piața San Marco. N-aș putea spune că am fost primită ca un oaspete de seamă, asta e, am surprins-o oarecum cu hainele în dezordine și cam nepieptănată.…

Pe când umblam eu teleleu prin Veneția am dat peste o grămadă de rotocoale mari de piatră, așezate de obicei în mijlocul unor străzi sau piațete și acoperite cu un capac mare de metal. La început nu m-am dumirit ce erau dar, după ce-am văzut câteva acompaniate de câte o fântână publică cu apă potabilă, m-am prins.  Trebuie să fi fost fântânile de altădată. Dar pot exista oare fântâni într-o lagună cu apă sărată? Am aflat ulterior că dădusem de fapt peste vestitele pozzi, cisternele venețiene. Cisternele din Veneția sunt una dintre cele mai ingenioase și discrete soluții de supraviețuire pe care le-a inventat orașul-lagună. Cu toate că este înconjurată…

Universul a conspirat în acest iunie al anului șarpelui de lemn, conform tradiției chinezești (anul meu), și m-a trimis la Veneția, o destinație pe care mi-am dorit să o revăd de mult timp, dar pe care am tot amânat-o în favoarea altor locuri. Inițial, planificasem să mă duc în Dolomiți, la munte, însă dorința de a face drumeții s-a cam topit de la căldură. Planurile inițiale mi-au fost schimbate brusc de un accident în aeroport, în București, așa că, în loc să mă pierd pe potecile montane, am ajuns să mă învârt timp de cinci zile pe străduțele înguste și canalele pline de istorie ale Veneției. Nu mi-a părut deloc…

Buuun… Pinii i-am dovedit cumva, trebuia să văd acum cum mă voi descurca cu cea de-a doua propunere respighiană, trecerea în revistă a minunatelor, celebrelor și mult lăudatelor Fontane di Roma – fântânile romane. Trebuie să recunosc, în realitate lucrurile n-au fost chiar atât de clare iar experiențele turistice n-au fost defel atât de segregate. În realitate a ieșit un talmeș-balmeș, pinii amestecându-se cu fântânile în așa hal că n-am mai priceput nimic din partitură. Să nu mai pomenesc că în cazul fântânilor s-a lăsat cu multe-multe bisuri, piesa principală pierzându-se pur și simplu printre alte bucăți la fel (dacă nu și mai și) de interesante. Nu cred c-am mai…