În Ansirabe ( citește cu accentul pus pe e-ul de la sfârșit ) am stat doar o seară plus o noapte de somn, popas scurt în călătoria noastră de trei zile și trei nopți ce ne-a scos din arșița uscată a coastei de vest a Madagascarului și ne-a dus tocmai în căldura umed-tropicală a coastei de est.
Apreciat popas, din mai multe puncte de vedere. În primul rând pentru că scăpasem de un drum de aproximativ 500 de kilometri ce-a durat mai mult de opt ore din pricina șoselei asfaltate (de data asta) dar plină de gropi. Apoi din pricina aerului curat și rece cu care ne-a întâmpinat orașul. Începând cu Ansirabe, pășeam din nou în ținutul tribului Merina, a celor din țara cărora puteai privi departe. Ne întorseserăm pe platourile înalte din centrul țării, la munte, la răcoare.
În zilele noastre, Ansirabe e cel de-al doilea oraș ca mărime al țării și se laudă cu multe fabrici și uzine. Am zărit și noi una din fuga mașinii, cea responsabilă cu îmbuteliatul apei și al berii pe care le beam de zor de dimineața până seara. Numele orașului provine de la băile termale cu multă sare, descoperite și exploatate începând cu anul 1917. Dar noi n-am beneficiat din păcate de această atracție, deși zău că n-am fi refuzat nițel răsfăț la spa, la Hôtel des Thermes dacă se putea.
În schimb, ne-am lăsat plimbate cu ricșa prin oraș. Ansirabe este capitala neoficială a ricșarilor malgași. Deoarece orașul e înghesuit, cu drumuri înguste și sinuoase dar mai puțin abrupte decât în Antananarivo, cu multă lume adunată claie peste grămadă, ricșele sunt cele mai apreciate mijloace de locomoție. Și sunt, har Domnului, destule pentru toate buzunarele, pentru toate gusturile. Le mai zice pousse-pousse, cu totul și cu totul greșit conform părerii lui Nick (ghidul nostru), pentru că nu împinge nimeni de ele ci dimpotrivă trage. Drept urmare numele corect ar fi tire-tire.
Oferta e generoasă. Poți alege între un pousse-pousse clasic, de un om putere, un velo-pousse-pousse sau un auto-pousse-pousse. După îndelungi dezbareri și negocieri purtate între ghizii noștri malgași și ricșari am fost îmbarcate în câteva velo-pousse-pousse și plimbate timp de vreo jumătate de oră prin oraș. A fost o experiență comme ci comme ça din punctul meu de vedere. UNU: zău că mi-a fost rușine să particip cu jumătate de tonaj la încărcătura bietului biciclist. DOI: am fost sâcâiți tot drumul de vânzători ambulanți ce alergau în ritm cu ricșa și ne vârau sub nas tot soiul de obiecte pe care să le cumpărăm. TREI: orașul nu a oferit nimic în plus față de ceea ce descoperiserăm în alte orașe malgașe. Poate doar mai multe ricșe, o catedrală catolică și alte rămășițe arhitectonice ale perioadei coloniale (ce păreau nițel pierdute, nelalocul lor în peisajul citadin).
Am răsuflat așadar ușurată când am fost pescuite de ghizii din jeep-urile noastre cele de toate zilele. Înainte de-a încheia ziua și a ne prezenta la hotel am făcut un scurt popas la un supermarket, pentru a ne reface stocul de bomboane, creioane, caiete și alte flecuștețe. A doua zi urma să vizităm satul Betafo din apropiere și nu se cădea să mergem cu mâna goală. În plus trebuia să întărim reputația lui vazaha = saci de bunătăți, versus vazaha = omeni răi ce pedepsesc copii năzdrăvani.
Fii primul care comentează