Ultima zi petrecută în Coreea de Sud i-a fost rezervată Zonei Demilitarizate. În seara aceleiași zile ne-am prezentat la aeroport pentru zborul spre casă. Drept să spun mi-ar fi plăcut ca excursia noastră să aibă un alt sfârșit, un happy-end care să-mi lase doar amintiri frumoase și interesante despre această țară. Din păcate n-a fost deloc așa. Tonele de sârmă ghimpată pe care le-am văzut acolo mi-au adus în minte doar lucrurile urâte pe care și le pot face oamenii unii altora. Mi-au întărit dilema legată de oferta aflată pe piață în această etapă a dezvoltării omenirii. Oare unde e mai bine să trăiești? În Minunata lume nouă a lui Aldous Huxley sau în distopiile lui George Orwell.
Zona Demilitarizată Coreeană (DMZ – Demilitarized Zone) este o fâșie de pământ care traversează Peninsula Coreeană, urmând cu aproximație paralela 38 din emisfera nordică. În ciuda numelui, este cea mai puternic fortificată graniță din lume, despărțind în două părți aproape egale vechiul regat al Coreei. O primă zonă de demarcație a apărut aici pentru prima oară în 1945, la sfârșitul celui de-al doilea război mondial, după înfrângerea Japoniei. Europa fusese împărțită deja între învingători, acum venise rândul Asiei. Este puțin probabil ca cineva implicat în acest proces să fi apreciat ceea ce a făcut în cazul Coreei, o țară care nu avea de ce să fie pedepsită. Una dintre națiunile cele mai omogene din punct de vedere etnic și cultural din lume, cu o istorie de unitate politică neîntreruptă de un mileniu, a fost acum ruptă în două. Linia trasată pe hartă nu numai că a împărțit o țară, dar a scindat provincii, ogoare, familii. Visul coreenilor de a-și regăsi patria după ce-au scăpat de ocupația japoneză s-a cam spulberat. Au rămas doar cu dorința fiecărei jumătăți de-a pune la loc întregul după regulile proprii. O primă încercare de reunificare a avut loc în 1950 când Nordul a invadat Sudul, declanșând Războiul din Coreea. A fost primul război proxy dus între cele două blocuri, o primă încălzire a Războiului Rece, rușii și chinezii de-o parte, americanii și aliații lor de cealaltă parte. A durat trei ani și a fost extrem de devastator iar la urmă cam toți beligeranții au avut de pierdut. Americanii au rămas cu o grămadă de trupe blocate în Asia și au suferit multe pierderi de vieți omenești. Chinezii și sovieticii nu și-au putut exporta prea departe revoluția proletariatului. Coreenii însă au avut cel mai mult de pătimit: amândouă părțile au eșuat în eforturile lor de reunificare; poate mai mult de un milion și jumătate de bărbați, femei și copii au murit în război; țara era în ruine.
Războiul s-a terminat în anul 1953 odată cu un semnarea unui acord de armistițiu (prin urmare, din punct de vedere tehnic, războiul nu s-a încheiat oficial niciodată). În cadrul acordului a fost stabilită o nouă frontieră între cele două țări, cu o lungime de 248 de kilometri, urmând contururi geografice și intersectând paralela 38 în direcția sud-vest nord-est, de la gura de vărsare a râului Han în mare pe coasta de vest până în sudul orașului nord-coreean Kosong de pe coasta de est. Aceasta frontiera se numeste Linia Militara de Demarcatie (MDL – Military Demarcation Line). De fiecare parte a liniei a fost declarată o zona tampon, de aproximativ doi kilometri în fiecare direcție. Zona Demilitarizată (DMZ – Demilitarized Zone) este taman această porțiune de pământ de patru kilometri lățime ce se întinde de-a lungul întregii frontiere.
Chiar și după 70 de ani de la înființrea ei, de-o parte și de alta a graniței sunt staționate un număr impresionant de trupe. Acordul de armistițiu prevede exact și câți militari pot fi prezenți în zonă și ce fel de arme sunt permise în DMZ. Soldații ambelor tabere pot patrula în interiorul DMZ, dar nu pot traversa MDL. Cu toate acestea s-au luat la harță de multe ori, confruntările terminându-se cu victime civile și militare de ambele părți. Până nu demult se ducea aici și un război al nervilor. Difuzoare strigau și de-o parte și de alta propriile adevăruri propagandistice, fluturași erau împrăștiați peste graniță din baloane. Ni s-a povestit și despre un soi de război al catargelor ce ar fi fost amuzant dacă nu era întâi de toate grotesc. În anii ’80, guvernul sud-coreean a construit un catarg înalt de vreo 100m pe care a arborat un imens steag sud-coreean. Nord-coreenii nu s-au lăsat mai prejos și le-au răspuns cu un catarg înalt de 160m. Războiul propagandistic s-a sfârșit din fericire în aprilie 2018. Și o altă trăznaie … Începând cu anii ‘7o, Coreea de Sud a descoperit patru tuneluri care traversau DMZ și care, spuneau ei, fuseseră săpate de Coreea de Nord cu scopul de-a le invada țara. Tunelurile sunt acum blindate dar gură-cască din sud pot vizita al doilea, al treilea și al patrulea tunel în tururile ghidate ce se organizează în DMZ. Teoretic ar fi trebuit să ajungem și noi într-unul din ele dar înalta vizită nu a mai avut loc.
În cadrul DMZ, în apropierea capătului de vest, există și o mică zonă în care un soldat sud-corean se poate uita de-aproape în ochii unui soldat nord-coreean. Locul acesta se numește Zona Comună de Securitate (JSA – Joint Security Area ) și servește ca punct de întâlnire între cele două națiuni. Există și o sală specială aici cu granița trasată în mijlocul podelei, unde au loc de obicei negocierile dintre cele două state. În mintea mea, aici ar fi trebuit s-ajungem și noi dar n-a fost niciodata vorba despre așa ceva. În JSA accesul e cam limitat, trebuiesc făcute programări cu mult înainte de data vizitei iar călătorul e puricat și mult mai restricționat.
O altă linie de care am auzit cu ocazia acestei vizite a fost Linia de Control Civilă (Civilian Control Line – CCL), o dungă imaginară trasată pe pământ pentru a demarca o zonă tampon suplimentară, pe o distanță de 5 până la 20 km de la DMZ. Scopul ei este de a limita și controla intrarea civililor în DMZ. De fapt nu e deloc imaginară, de-a lungul ei se întind țepoase garduri de sârmă ghimpată ce sunt întrerupte din loc în loc de posturi de pază militară. În zona aflată la sud de CCL au loc de fapt majoritatea incursiunilor turistice ale gură-cască ce vor să vadă DMZ, făcute musai sub un strict control militar. A trebuit să predăm pașaportul pentru ca Esther să poate cumpăra bilete și n-am fi avut voie să mergem cu autocarul propriu mai aproape de DMZ ci să folosim autobusele armatei.
Până la urmă excursia noastră în DMZ a fost cam șchioapă, nu ne-am apropiat prea tare de tuneluri și de gardul DMZ. Am patrulat nițel de-a lungul gardului CCL și am făcut fotografii după placul inimii, că tot eram departe de zonele mai militarizate. De vină pentru această „înfrângere” a fost marea armată de chinezi care ajunsese înaintea noastră la casa de bilete. Dacă doream să orbecăim prin tunel trebuia să așteptăm câteva ceasuri bune, cel mai apropiat interval orar în care am fi putut pleca la atac fiind ora 3 după-amiaza. Ne-am adunat așadar coada între picioare și am rămas doar în zona numită Imjingak.
Primul lucru pe care l-am făcut aici a fost să luăm Telegondola Păcii și să sărim cu ajutorul ei gardul CCL fără să ne zdrelim picioarele în sârma ghimpată. Apoi am făcut o incursiune în Camp Greaves, o fostă bază militară americană cu un hangar transformat acum în muzeu. La final ne-am plimbat puțin prin parcul Imjingak.
Drept să spun mi-am pierdut repede interesul față de DMZ, CCL și MDL. În primul rând mi-au adus aminte de minunatele abrevieri corporatiste care îmi scot peri albi la serviciu. În al doilea rând, m-au deranjat teribil toate denumirile pacifice ale monumentelor, n-am văzut în ele speranța pentru un viitor mai bun ci mai degrabă ipocrizia vremurilor în care trăim. Abia am așteptat să plec de-acolo.
Mult mai mult mi-a plăcut Turnul Unificării Odusan, nu atât datorită muzeului ce urma acceași temă a războiului și a speranței de reunificare cât datorită frumuseții peisajului ce se putea vedea de pe terasele lui. Dacă nu aveai ochii suficienți de ageri gazdele îți puneau la dispoziție niște binocluri prin care puteai spiona în voie peste graniță, în Coreea de Nord.
Greu de spus dacă cele două Corei se vor reuni vreodată. În contextul internațional actual s-ar putea ca falia căscată între ele de interesele marilor puteri să se adâncească. Greu de spus și dacă nu au devenit în ultimii zeci de ani două culturi diferite, nu doar două țărișoare diferite. Cu toată tradiția lor comună, construită timp de 2000 de ani, par a trăi azi în universuri paralele. În Nord domină un cult al personalității și o economie centralizată ce se concentrează îndeosebi pe armament și nu pe bunăstarea oamenilor. În Sud s-a ajuns (în sfârșit) la un soi de democrație care a îmbrățișat cu entuziasm un capitalism consumerist. Până și în limba coreeană vorbită în cele două țări începe să se caște o prăpastie: în Sud e împănată cu neologisme, în Nord acestea sunt scoase cu îndărătnicie din dicționar. Să sperăm că și-au învățat totuși lecția și vor avea înțelepciunea să evite un alt război distrugător.
Și-acestea fiind zise, bye-bye Coreea de Sud. Cu toate că ești interesantă și probabil ai ascunse prin mânecile hanbok-ului multe alte bunătăți, după mintea de-acum nu cred c-am să te vizitez încă o dată. Lumea e mare și mă cheamă în alte direcții.
Fii primul care comentează