Plimbarea prin Betafo e una dintre cele mai simpatice amintiri cu care m-am întors din Madagascar. Ca mai toate lucrurile frumoase de care ai parte în viață experiența n-a durat mult, doar două-trei ceasuri. Cu toate astea am avut timp suficient pentru o vizită într-o gospodărie, pentru a învăța câte ceva despre obiceiurile locului, pentru a ne bucura și noi de bucuria copiilor cărora le-am împărțit bomboane. Și nu în ultimul rând pentru a da un test de alcoolemie, conform părerii lui Nick, pe când ne țineam echilibrul pe micile diguri mai mult sau mai puțin înguste ce despărțeau câmpurile de orez printre care ne-am plimbat.
Ca mai toate numele malgașe, Betafo are o traducere, înseamnă locul cu multe țigle. E un sat ceva mai răsărit din centrul Madagascarului unde principala ocupație a oamenilor e agricultura. Ca dovadă că malgașii sunt urmași ai indonezienilor, orezul e planta cea mai cultivată aici. Dar ce legatură există între țigle și orez?
Câte ceva despre orezării
Tare frumoase mai sunt orezăriile. Mi-am dorit dintotdeauna să văd pe viu parcelele smulse cu greu pământului, micile lacuri artificiale colorate în toate nuanțele posibile de verde. Cu toate că terasele din Betafo nu arătau la fel de spectaculos ca prin alte părți, nu m-au dezamăgit.
Orezăriile din Betafo au fost obținute după ce ani la rând oamenii au săpat terenul bogat, vulcanic al zonei, răzuind dealurile pe de o parte și, pe de altă parte, construind un fel de terase inversate prin săpături în adâncime. Nivelul câmpurilor de astăzi e mult sub nivelul drumului, adică al pământului de dinainte de a fi cultivat. Nu știu cum e obiceiul prin alte părți, dar malgașii folosesc pământul în exces extras din aceste gropi la făcut cărămizi și țigle. Toarnă pământul în matrițe de lemn pentru a obține forma și dimensiunea dorită, le lasă apoi să se usuce la soare, după care le ard în cuptoare împrăștiate chiar acolo, pe câmp. Verdele crud e deseori presărat cu guguloaiele roșii și galbene ale cărămidăriilor.
O altă noutate ( pentru mine ) a fost că orezul e plantat de două ori. Prima oară e însămânțat în parcele mici și e lăsat acolo până răsare și prinde putere. Apoi firișoarele sunt scoase și replantate definitiv pe alte parcele, cu spații mari între ele, pentru a le permite să se dezvolte în voie și a da spice cât mai bogate. În Madagascar diviziunea muncii între sexe e clară. Bărbații pregătesc terenul, sapă șanțurile, construiesc digurile. Doar femeile sunt cele care plantează orezul pentru a transmite boabelor un plus de fertilitate.
La vremea când am ajuns noi prin preajmă prima recoltă de orez era deja strânsă iar lumea muncea de zor la replantarea celei de-a doua culturi a anului.
Câte ceva despre viața la țară
Betafo l-am asemuit cu un sat de-al nostru de munte, împrăștiat pe dealuri și coline, de nu știi unde începe și unde se sfârșește. După ce ne-am plimbat printr-un colț de sat, după ce-am fost poftiți într-o gospodărie și după ce-am inspectat grădinile și câmpurile, am mai găsit câteva analogii.
În mintea mea, așa trebuie să fi trăit și strămoșii noștri acu o sută, două de ani. În căsuțe mici dar curate și îngrijite, construite la o clacă cu vecinii și rudele. Având în jur o mulțime de copii, ai casei și de prin împrejurimi, ce se zbenguiau voioși și gălăgioși prin tot satul. Muncind din greu petecul de pământ pe care-l stăpâneau, îngrijind animalele de lângă casă. Săraci, trudiți, dar mai împăcați sufletește, mai iuți, mai dornici în a da o mână de ajutor vecinului.
Câte ceva despre obiceiul numit famadihana
Cât despre obiceiul numit famadihana, am găsit mai multe deosebiri decât asemănări. L-am lăsat la urmă din pricină că e cam sumbru.
Obiceiul e legat de o credință adânc înrădăcinată în tradiția malgașă, cultul strămoșilor. Nici islamul, nici creștinismul nu au reușit să scoată din mintea celor de pe-aici că morții nu sunt morți cu totul ci rămân pe-aproape, într-un loc al lor și o stare specială care le permite să servească drept mesageri ai noștri către Dumnezeu. Fără intermedierea lor, rugile noastre ar fi doar niște bolboroseli de neînțeles, monologuri ineficiente. Importanța lor e prin urmare, copleșitoare. Unii spun că de aceea morții au case trainice de piatră în Madagascar, iar cei vii le au doar din lemn sau cărămidă.
Am aflat din poveștile pe care ni le-au spus Fanu și Nick ( ghizii noștri malgași ) că la moartea unui membru al familiei, acesta e învelit într-un lințoliu din mătase ( neaparat din acest material pentru că rezistă bine timpului ) și îngropat direct în pământ într-un mormânt provizoriu, dar individual. După câțiva ani e dezgropat de acolo, învelit într-un nou lințoliu de mătase și înmormântat pentru a doua oară în mormântul comun al familiei, alături de toți ceilalți strămoși.
Dar ritualul denumit famadihana (întoarcerea morților) nu se oprește aici. Din pricina serviciului prețios pe care morții îl aduc celor vii merită din când în când să fie venerați, îngrijiți, răsfățați cu un tratament special. De famadihana, mormântul familiei este deschis, morții sunt scoși cu grijă afară, uneori sunt plimbați prin sat pentru a li se prezenta noutățile, sunt puși la curent cu evenimentele ce-au avut loc în timpul scurs de la sărbătoarea precedentă, sunt înveliți în lințolii noi și apoi sunt reîngropați la loc în aceeași casă de piatră. În tot timpul sărbătorii, familia petrece vârtos împreună cu tot satul. Zebu sunt sacrificați, cele mai bune bucate sunt puse la bătaie, nici o cheltuială nu e prea mare pentru a sărbători cum se cuvine pe strămoși.
Obiceiuri ciudate, care sunt mai potolite în zilele noastre, când globalizarea a mai rupt din legile implacabile ale tradițiilor. Dar în același timp o idee foarte frumoasă. În fond cei care ne-au părăsit trăiesc încă prin noi atâta timp cât îi pomenim, cât îi purtăm în inimi și în gând.
Fii primul care comentează