RN8, mai exact Route Nationale 8, e singurul și cel mai bun drum din vestul Madagascarului ce permite călătorului motorizat, aterizat în Morondava, să ajungă pe Aleea Baobabilor, în Rezervația Kirindy și în special la Tsingy de Bemaraha.
Dacă-ar fi să mă dau și eu cu părerea, e mai mult un drum în devenire. Deocamdată e doar o fâșie de nisip și pământ bătătorit, roșu-galben-cenușie, smulsă cu greu vegetației atot-invadatoare din jur. Poate fi parcurs doar cu mașini 4×4 și cu șoferi experimentați la volan. Trece prin locuri înguste de pădure cu loc doar pentru o mașină, prin albii de râu nesecate, are meandre dese ce încearcă să ocolească rupturile cauzate de ploile din sezonul ploios. În sezonul mai sus amintit devine impracticabil și e declarat închis.
A trebuit să străbatem acest drum de două ori. Prima oară din Kirindy până la Bekopaka, vreo 180 de kilometri parcurși în aproximativ șase ore. A doua oară exact pe același traseu înapoi până în Morondava, alte ore chinuitoare – ce să-i faci dacă viteza mașinii nu depășea decât arareori 50 km/h. A fost o aventură off-road cât să-mi ajungă pentru toată viața ( nu, nu sunt amatoare de așa ceva ), am fost zgâlțâită și trântită în toate părțile, am înghițit praf la greu, m-am colorat în cărămiziu și pe dinafară și pe dinăuntru. A trebuit să trecem două râuri pe niște bacuri șubrede, pe care mașinile urcau cu greu. Traversarea râului Tsiribihina ne-a oferit o croazieră de 45 minute în care sau trebuia să proptim mașinile ( în ele ne-am fi copt instantaneu ) sau ne găseam un colțișor și ne așezam în praful de pe podea.
Cu toate aceste inconveniente, imaginile pe care le-am văzut de-a lungul lui RN8 sunt cele mai vii, mai șocante, cele care mi se vor șterge cel mai greu din minte. A fost ca și cum vizionam un lung documentar la televizor, dar nu din fotoliul de acasă ci scufundată pe jumătate în film. Pe jumătate doar pentru că, deși am mai coborât din mașină și ne-am amestecat cu oamenii locului, părea că facem parte din lumi paralele, cu țeluri, dorințe, necazuri, vise ce nu se vor intersecta niciodată. Sonorul filmului nu era asigurat de vocile celor printre care treceam, ci de poveștile ghizilor noștri, care încercau să ne familiarizeze cât de cât cu lumea ce defila prin fața ochilor noștri.
Eram în ținutul tribului Sakalava. Sate cenușii cu case din bambus sau lemn și podea de pământ ne ieșeau din când în când în cale. Între ele, câteodată, zăream pâlcuri-pâlcuri de oameni cu coșuri pe cap ce mergeau pe jos dintr-un sat într-altul. Fanu (ghidul, șoferul și îngerul nostru păzitor) ne spune că aici banii nu au o însemnătate prea mare și trocul e sufletul comerțului. Fiecare sat are târgul lui într-o anumită zi din săptămână și lumea circulă de la un târg la altul pentru a schimba bunurile. Copiii sunt ținuți la școală doar până știu să buchiseacsă literele și să numere banii, după aceea gata, sunt buni de muncă. În cel mai bun caz termină doar cele cinci clase ale școlii primare.
Sarcina fetelor e de-a avea grijă de casă și de a merge la târg să vândă marfa. Băieții sunt puși la munci mai grele sau li se încredințează cirezile de zebu (vacile acelea cu cocoașă), adevărata bogăție a celor de aici. Am zărit la un moment dat un mititel ce nu cred că avea mai mult de 5 ani, agățat de funia unui zebu de 10 ori mai mare decât el. Păzitul vitelor nu e deloc o treabă ușoară în zonele astea. Fanu ne povestește de dahalo, infamii hoți de vite din pricina cărora ne grăbim și noi, pentru a ajunge la destinație pe lumină.
Obiceiul locului spune că băiatul care dorește să se însoare trebuie să dovedească că e capabil să întrețină o familie furând un zebu. E un fel de ritual de trecere la maturitate. Din păcate acest obicei a degenerat în zilele noastre și s-a transformat într-o criză națională. Bande întregi de dahalo, înarmați până în dinți, străbat regiunile de sud și vest ale Madagascarului și fură vite pe care apoi le mână spre est și spre abatoarele ilegale din Antananarivo. Nici sătenii păgubiți nu stau cu brațețe în sân și nu de puține ori se lasă cu morți și răniți după înfruntările cu hoții. Dar Fanu nu prea vrea să ne povestească de asta.
Ne spune însă că ora preferată a hoților e la câteva ceasuri după apusul soarelui, întunericul ajutându-i să fure mai ușor iar noaptea din față permițându-le să se îndepărteze serios de „locul crimei”. Ne atrage atenția asupra unor oameni ce circulă pe marginea drumului cu pușca atârnată la umăr. La acest ceas de seară nici un om cu scaun la cap nu pleacă la drum fără pușcă. Trebuie să ne grăbim și noi, contractul pe care îl are cu firma de turism nepermițându-i să conducă mașina după ora 9 seara. Pentru a îndulci atmosfera, ne pune în difuzoare o muzica specifică lui dahalo, cu un ritm special ce te duce cu mintea la antrenamentul unui alergător ce cursă lungă. Auzind-o, îți venea să te dai jos din mașină și să te apuci de alergat până hăt departe, în spatele orizontului.
Am ajuns vii, nevătămați dar foarte obosiți în Bekopaka, chiar la apusul soarelui. Am mers la culcare, dar parcă întreaga noapte mi-au defilat în fața ochilor scaieții de la marginea drumului, cuiburile de termite împrăștiate peste tot, copiii veseli scăldându-se în apa nu prea cristalină a râurilor, femei spălând rufe în aceleași ape tulburi, o frumusețe de fată ce-și spăla părul negru abanos, turme de zebu, pescari, fețe zâmbind către noi în fiecare sat …
Măcar am prins și eu în fotografii câteceva din lumea asta colorată.
Fii primul care comentează