
Ciudate vremuri am mai apucat din pricina nenorocitului de virus SARS-CoV-2! Cine s-ar fi gândit acum doi ani că vom sta pe tușă un an întreg iar acum, odată cu o oareșicare relaxare a condițiilor de călătorie, vom fi nevoiți să ne alegem destinațiile nu după bunul plac ci după listele verzi-galbene-roșii ale incidențelor cu îmbolnăviri covid. E țara ta pe lista verde? Dar țara în care ai vrea să te duci, e tot așa? Dacă ai norocul ăsta nu mai sta mult pe gânduri, profită repede de situație pentru că n-ai habar ce-ți rezervă viitorul. Și uite-așa, din pricina strategiilor aplicabile în vremuri de pandemie, am ajuns eu în Kenya, destinație care era de mult timp pe lista dorințelor dar nu tocmai pe un loc fruntaș.
N-am avut curajul de-a pleca la drum pe cont propriu pentru că, după părerea mea, în vremurile acestea un călător singuratic nu prea are forță de negociere ( n-am nici un chef să rămân agățată în cine știe ce locșor îndepărtat de pe glob ) și în al doilea rând pentru că renumele țărilor africane nu este prea grozav când e vorba de siguranța turistului. Între timp mi-am mai schimbat părerea, dar de, fricile și prejudecățile și-au spus cuvântul. În plus, un safari de unul singur poate fi dărâmător de costisitor. Am apelat la serviciile DAL Travel, ce ne-a propus un circuit de vreo 11 zile, jumătate safari, jumătate sejur la mare, cu un zbor București-Doha-Nairobi și retur.
La plecarea de-acasă nu eram prea convinsă că voi savura experiența. Din Maroc și Egipt m-am întors cu păreri împărțite. Madagascarul în schimb mi-a plăcut. Teoretic, Kenya ar fi fost a patra țară africană în care aș fi aterizat. Practic însă, conform părerii unui tânăr vorbăreț din Galu care-a ținut morțiș să mă însoțească într-o plimbare de-a lungul țărmului Oceanului Indian, excursia aceasta a fost de fapt primul meu contact cu Africa cea adevărată. Magrebienele nu intră la socoteală pentru că aceia sunt de fapt niște arabi amărâți iar Madagascarul e, la rândul lui, o lume aparte. Scepticismul meu inițial a fost spulberat abia după plecarea din Nairobi, odată ce-am început safari-urile. Entuziasmul a crescut exponențial zi după zi, iar la sfârșit mă tot gândeam cum aș putea repeta experiența într-un viitor nu foarte îndepărtat.
Ce mi-a plăcut în Kenya? În primul și-n primul rând parcurile și rezervațiile naturale pe care le-am vizitat. Chiar dacă am ratat la mustață marea migrație a animalelor tot am apucat să vedem o grămadă de specii. Spre bucuria noastră am „bifat” toată lista cu big five. Mi-a plăcut foarte mult și plaja cu nisip alb din Galu, pe malul Oceanului Indian. Mi-au plăcut oamenii cu care am venit în contact, prietenoși, vorbăreți și nu foarte insistenți, retrăgându-se în momentul în care simțeau că deranjează. Aici ar fi loc de un amendament. De fapt n-am venit în contact cu prea mulți oameni. În Nairobi sau Mombasa n-am umbat teleleu prin oraș ci am fost mereu conduși în grup, însoțiți și oarecum păziți. În prima zi, într-un punct panoramic din care se putea vedea tot centrul orașului Nairobi, m-am îndepărtat cu vreo doi pași de mașină și imediat am fost chemată înapoi de unul din șoferii noștri care mi-a zis că nu-i prea sigur să mă îndepărtez, că hoții atâta așteaptă. Din păcate, Kenya e o țară săracă, cu un șomaj astronomic de aproximativ 50% și cu un venit pe cap de locuitor foarte mic. Am impresia că e în același timp o țară puternic divizată între puțini bogați și foarte mulți săraci. Văzând noi prețurile din magazinele în care am fost conduși ne întrebam cum și le-ar putea permite un kenian al cărui venit mediu lunar era de vreo 300$. Ni s-a părut c-ar fi fost imposibil. În magazinele mai „normale” n-am fost invitați. Nu-i deci de mirare faptul că un turist european e considerat un nabab bun de jumulit.
Dar neplăcerile vieții de zi cu zi ale kenianului obișnuit ne-au rămas oarecum necunoscute și mai mult bănuite din ce puteam observa de la fereastra mașinii sau deduce din poveștile ghizilor noștri. Noi am fost de fapt niște turiști răsfățati, protejați mereu de cei patru ghizi/șoferi ai agenției locale de turism African Dunes care ne-au însoțit pretutindeni și ne-au propus traseul. Pe mulți dintre noi ne mai bate gândul să mai apelăm la serviciile lor.
Deși Kenya se întinde între 5 grade latitudine nordică și 5 grade latitudine sudică, traseul nostru s-a îngrămădit doar la sud de Ecuator. Din Nairobi am plecat către Maasai Mara, apoi spre Tsavo și, la sfârșit de tot, către o plajă din zona Diani, la sud de Mombasa. Mai aveam puțin și-ajungeam în Tanzania. Grupul nostru de 22 românași a fost segregat, pentru a încăpea în cele patru mașini de teren care ne-au purtat peste tot, atât pe șoselele patriei cât și pe cărările parcurilor naturale. Eu am nimerit în mașina lui Bakari, comandantul suprem al expediției noastre, la grupa de english speaking guys. La începutul călătoriei noastre am primit în dar cu toții o pătură maasai care să ne protejeze de frigul lunii iulie (da, da, e una dintre cele mai friguroase luni pe acolo, am prins și 15 grade celsius, cine s-ar fi gândit) și o ploscă din aluminiu care era alimentată cu apă de băut ori de câte ori ceream.
Bakari al nostru era un Mombasa boy, din tribul bantu mijikenda, mai exact ramura digo trăitoare în sudul Keniei și în nordul Tanzaniei. Ceilalți trei erau un maasai și doi provenind de pe coastă, mai exact din orașul Malindi. Ne-au lăsat cu toții o impresie cât se poate de plăcută. Bakari ne-a povestit una-alta despre Kenya și despre locurile pe care le străbăteam. De la el am aflat de existența celor 42 de triburi trăitoare în Kenya, împărțite în trei grupe mari și late, în funcție de limba vorbită: cușiții din nord, înrudiți cu somalezii, o populație de păstori (ce nu-i erau prea simpatici); triburile nilotice de genul kalenjin, samburu, luo, tarkana sau maasai, tot păstori ce umblă de colo-colo în căutare de locuri bune de pășunat pentru vitele lor; și triburile bantu de agricultori sedentari, majoritari în Kenya, dintre care cele mai mărișoare ar fi kikuyu, luhya, kamba, kisii, meru … Mai nou au fost recunoscute oficial alte două „triburi”: albii și indienii. O mare harababură dacă e să ții cont că fiecare comunitate din cele 44 are o limbă și obiceiuri proprii. Ca să se înțeleagă între ei folosesc îndeosebi swahili, limba vorbită pe coastă, sau engleza, amândouă fiind declarate limbi oficiale. Am avut parte de multe vorbe în swahili deoarece Bakari vorbea una-ntruna la telefon. Ba am învățat și noi vreo două.
Am mai aflat că în Africa nu se trăiește după ceas. Totul se desfășoară sole-sole, adică încetuț, punctualitatea fiind un concept orientativ (mai puțin când e vorba de programul turiștilor 🙂 ). Zicea Bakari că e o adevărată problemă când îți dai întâlnire cu cineva, de exemplu pe la prânz. Dacă întrebi, „Bine, bine, la prânz, dar la ce oră la 12?” primești un răspuns evaziv „Daaaa … pe la prânz”. Și dacă-ți ajunge la întâlnire pe la ora două și încerci să protestezi ți se spune … „Păi de ce te superi? Tot prânz e și acum.” Dar e hakuna matata să fie așa, adică nici o problemă, lumea africană fiind mai relaxată decât a noastră.
Cuvântul pe care l-am auzit însă de cele mai multe ori a fost Jambo, adică un informal și prietenos Hello sau Bună sau Salut! Ne-a intrat pe sub piele. Așa că acum nu pot decât să spun: Jambo Kenya! Asante / mulțumesc pentru zilele minunate petrecute pe cărările tale.
PS. Despre minunățiile văzute … mai pe larg … în episoadele următoare.










Fii primul care comentează