De n-am fi avut o escală de vreo cinci ceasuri în aeroportul cel nou din Istanbul ar fi fost mult mai bine, apucam și eu să fac ceva productiv în prima zi de excursie. Dar așa, am învățat pe de rost toate formalitățile din Meeting Point of the World. Colac peste pupăză, pentru că zburam spre Mardin și pentru că în acel aeroport nu se fac controale vamale, a trebuit să ne ridicăm valizele în Istanbul și apoi să le predăm la loc, la ghișeele pentru zboruri interne. Am plecat dimineața din București și-am ajuns în Mardin taman spre seară deși n-am zburat mai mult de trei ore. Până ne-a preluat Ibrahim, până ne-am cazat, se lăsase deja întunericul. Abia a doua zi am făcut cunoștință cu orașul.
Mardin e un oraș foarte pitoresc, deși nu tocmai turistic, amplasat pe un deal ce răsare din câmpiile Mesopotamiei. Este așezat de când lumea aproape de granițe: granița dintre romani și persani, granița dintre otomani și safavizi, sau mai nou granița dintre Turcia, Siria și Irak. Are o cetate cocoțată taman în vârf, neaccesibilă turiștilor pentru că e ocupată încă de armata Turciei. Orașul vechi se îngrămădește sub cetate în special pe panta sudică a dealului, cu fața îndreptată spre soare și spre câmpii. E construit în întregime din piatră galbenă de zici că suferă de icter. La poalele dealului a răsărit și un oraș nou, plin de blocuri neapetisante. Majoritatea populației de aici e de etnie kurdă. Pe vremuri mai existau două comunități importante, creștine de data asta: armenii și siriacii. Dar acestea s-au subțiat simțitor la începutul secolului 20 în timpul pogromurilor organizate de turcii ce vedeau atunci dușmani ascunși pretutindeni. Au rămas o grămadă de biserici și mănăstiri în urma lor, nu-mi dau seama în ce măsură mai sunt frecventate.
Programul nostru turistic în Mardin n-a fost bogat. Am stăbătut la pas o stradă pietonală iar apoi am coborât pe una unde circulau și mașini. Am intrat într-un capăt de oraș și-am ieșit prin altul. Nu am vizitat nici o moschee, nici o biserică, nici un muzeu. Nu am primit nici o hartă pe care să fi imortalizat traseul urmat, așa că acum am dificultăți în a-l reface. Am să încerc să-l deslușesc în fotografiile ce vor urma.
Dar mai întâi vreau musai să amintesc de personajul ciudat ce-a aterizat pe „coperta” acestui articolaș și care pare a fi mascota orașului Mardin. Este vorba de Shahmaran, o ciudățenie jumătate femeie jumătate șarpe. Povestea lui spune cam așa:
Era odată ca niciodată … un tânăr înalt și frumos pe nume Tahmasp, sărac lipit, ce-și câștiga existența din tăiatul lemnelor. Într-o zi, pe când muncea în pădure alături de prietenii lui au găsit o fântână ce părea plină cu miere. Au decis pe loc că trebuie să ia mierea așa că l-au coborât pe Tahmasp în fântână. Dar mierea ia-o de unde nu-i. Bănuindu-l c-a înfulecat-o, prietenii lui Tahmasp s-au supărat și l-au abandonat în fundul fântânii. Bietul tânăr și-a pierdut orice speranță, a crezut că acolo-și va găsi sfârșitul. Dar a zărit o gaură în fundul fântânii pe care a lărgit-o și a intrat într-o peșteră. Epuizat de efortul depus a adormit. Când s-a trezit era înconjurat de mii și mii de șerpi. Nimerise taman în regatul maranilor, un soi de șerpi ce trăiau sub pământ în liniște și pace și erau deosebit de inteligenți. Regina lor, o tânără nespus de frumoasă pe nume Shahmaran, era jumătate femeie, jumătate șarpe. Tahmasp a rămas în regatul șerpilor ani buni, până l-a apucat dorul de lumea de la suprafață și a dorit să se întoarcă. Shahmaran l-a lăsat să plece doar după ce i-a smuls promisiunea că nu va dezvălui nimănui locul în care se afla regatul ei.
Tahmasp a reușit să-și țină cuvântul dat pentru mult timp. Dar s-a întâmplat ce regele lumii de la suprafață să se îmbolnăvească iar medicii lui să-i spună că se va însănătoși numai după ce va mânca din carnea lui Shahmaran. Sfetnicii regelui mai știau că cei ce vizitaseră regatul șerpilor căpătaseră o particularitate anume, în momentul în care se îmbăiau pe corpul lor apăreau imediat solzi. Regele a poruncit deîndată tuturor supușilor săi să meargă la băile publice și să facă baie sub ochiul vigilent al soldaților. Tahmasp a încercat să se eschiveze dar nu i-a mers. A fost găsit de soldați, târât la baie și scufundat în apă. De cum i-au apărut solzii l-au trecut la cazne pentru a smulge de la el adevărul despre regatul șerpilor. Tahmasp n-a rezistat și-a dezvăluit secretul. Soldații s-au dus la fântână, au intrat în regatul subpământean și-au capturat-o pe Shahmaran.
Dar, înainte de-a fi sacrificată Shahmaran s-a întors către căpitanul soldaților și i-a spus: „Pentru că sunt pe cale să mor, îți voi dezvălui secretul meu. Cine mănâncă coada mea va dobândi o înțelepciune nemăsurată și o viață lungă, dar cine mănâncă capul meu va muri.” Lacom fiind, căpitanul a ucis-o pe Shahmaran și a tăiat-o în trei bucăți. A păstrat pentru el coada, i-a dat regelui mijlocul și l-a obligat pe Tahmasp să mănânce capul. Shahmaran știuse însă cu cine avea de-a face. În realitate s-a întâmplat cu totul altceva. Căpitanul cel lacom a murit pe loc, regele s-a însănătoșit iar Tahmasp a trăit până la adânci bătrânețe chiar dacă nu foarte fericit. Cuprins de remușcări pentru c-a provocat moartea lui Shahmaran, și-a părăsit casa și a rătăcit din loc în loc folosindu-și înțelepciunea proaspăt dobândită în folosul tuturor.
Și-am încălecat pe-o șa …
N-aș fi amintit poate povestea asta dacă nu vedeam prin tot Mardinul farfurii din care ne privea Shahmaran. Iar în zilele următoare am zărit nenumărați șerpi ciopliți pe pietroaiele de la Göbekli Tepe sau în cele de la muzeul de arheologie de la Șanlîurfa. Ba i-am zărit scrijeliți și pe pereții unei mănăstiri. Cine știe în ce vremuri imemoriale s-a născut legenda asta și ce adăvăruri uitate dorește să ne transmită. Să fie vorba oare despre nemurire?
Dar gata cu poveștile … înapoi în regatul de suprafață al fotografiilor.
Mănăstirea Mor Hananyo
După vizita pietonală prin Mardin am luat autocarul pentru a merge, cale de vreo câțiva kilometri, la o mănăstire siriacă ortodoxă pe nume Mor Hananyo, sau Mănăstirea de Șofran. Am găsit-o izolată între munți, ca pe orice mănăstire ce se respectă. Nu am putut intra imediat s-o vizităm deoarece accesul e permis doar cu un însoțitor ce ține de mănăstire. Drept să spun mă așteptam să fim conduși de un călugăr dar n-a fost așa. Ghid ne-a fost un tînăr mirean ce ne-a povestit una-alta despre acest locaș.
Mănăstirea e foarte veche și seamănă cu o cetate. Se povestește c-a fost ridicată deasupra unui templu mesopotamian închinat unui zeu al soarelui. A fost ctitorită prin anul 493 d.Ch de către Mor Shlemon, nu mult după ce biserica siriacă s-a desprins din trunchiul bisericii originare nedorind să accepte deciziile luate la Conciliul de la Chalcedon. Biserica siriacă e miafizită, la fel ca și biserica armenească sau biserica coptă din Egipt, iar slujbele sunt ținule și în zilele noastre în aramaică, limba lui Iisus. Numele actual l-a căpătat după ce Mor Hananyo (pe românește Sfântul Anania), episcop al Mardinului, a renovat-o prin anul 793 d.Ch. Timp de sute de ani a servit drept sediu al Patriarhiei Ortodoxe Siriace a Antiohiei.
Mi-a plăcut mănăstirea, mi s-a părut frumoasă, luminoasă dar nițel cam părăsită. Mi-ar fi plăcut să aud aici o cântare în limba lui Iisus. Sunt curioasă câți locuitori mai are, câți enoriași îi mai trec pragul. Tare mă îndoiesc că sunt pe măsura dimensiunii sale impresionante.
Povestea vizitei în fotografiile de mai jos.
Cam atât am avut de povestit despre Mardin. Îmi pare rău că nu am avut la dispoziție timp suficient pentru o explorare mai temeinică. În programul excursiei noastre era trecut însă și un alt punct de vizitat în acea zi, situl arheologic de la Göbekli Tepe. Spre după-amiază am pornit la drum.
1 Trackback / Pingback