În această primăvară fost-am în Coreea de Sud. N-aș putea spune că această destinație aștepta de mult timp pe lista dorințelor călătoare dar, de când cu vizita în China, mă roade curiozitatea să văd cât mai multe țări aflate în acel colț de lume.
Excusia noastră a durat cam 10 zile și ne-a purtat de-a roata sudului Peninsulei Coreene, începând cu Seoul și continuînd cu insula Jeju, portul Busan, siturile arheologice și templele din Gyeongju și încheind cu Zona Demilitarizată. Circuitul nu ne-a stors de puteri prea tare, am dormit câte două nopți la rând în fiecare hotel iar programul zilnic începea pe la 8 sau 9 dimineața, așa că n-a trebuit să ne trezim niciodată cu noaptea în cap. În plus, n-am pierdut mult timp cu drumurile. Distanțele mari le-am parcurs cu avionul (în și din insula Jeju) și cu trenul de mare viteză (din zona Gyeongju până în Seoul), autocarul fiind folosit doar pentru a străbate distanțe scurte. În schimb, primăvara coreeană n-a fost deloc prietenoasă și ne-a cam înghețat sângele în vine. Înainte de plecarea de acasă am trăit cu speranța că, ducându-ne undeva pe glob sub infama paralelă 38 ce desparte cele două Corei, primăvara va fi mai înaintată și vom apuca să vedem o grămadă de cireși înfloriți. Nici pomeneală, era mult mai frig decât la noi iar cireșii așteptau vremuri mai bune. Doar magnoliile erau explodate și numai pe ici pe colo vedeai câte un cireș hărnicuț. În schimb am avut parte doar de vreme însorită reușind cumva să facem slalom și să evităm ploile pe care le prevesteau aplicațiile meteo de pe telefon.
Ghid de-a lungul și de-a latul Coreei de Sud ne-a fost Esther Lee, o doamnă mititică și foarte sufletistă care ne-a purtat de grijă cu multă conștinciozitate. Nu-și arăta deloc vârsta, la fel ca majoritatea asiaticilor dealtfel și, spre surprinderea mea, am aflat c-am putea fi de-un leat, împărțind amândouă aceeași zodie chinezească. Eu aș fi jurat că e mai tânără decât mine. Avea două fete mari, măritate și duse pe la casele lor, iar acum purta grija celor două pisici pe care le lăsase singure acasă. La început am avut probleme să înțeleg engleza pe care o vorbea dar cu timpul m-am obișnuit. Grupul nostru a surprins-o nițel pe Esther. Mi-a mărturisit că mai avusese odată în grijă un grup de români și abia reușea să se țină după ei, atât erau de iuți. Noi însă am fost cât se poate de puturoși, lenți, neascultători și nu foarte punctuali. Am nedumerit-o, nu se aștepta la un astfel de comportament din partea noastră 🙂 . În Coreea regulile se respectă fără crâcnire și fără negociere.
Și aici ajung la primul motiv pentru care am vrut să ajung în Coreea de Sud. Doream să văd pe viu, atât cât se putea, cum se manifestă puternica amprentă confucianistă pe care o mai poartă încă societatea coreeană. Chiar și Esther a noastră, deși provenea dintr-o familie creștină, ne-a mărturisit că a trăit și a fost crescută într-un mediu puternic impregnat de regulile confucianiste. Pe unele dintre ele părea că le apreciază, punctualitatea și respectarea regulilor de exemplu sau dragostea pentru învățătură. Altele însă îi ieșiseră pe nas, îndeosebi desconsiderearea rolului și locului femeilor în societate.
Confucianismul, în forma lui neo-confucianistă, a fost introdus în Coreea de dinastia Joseon, ultima ce-a condus țara, din 1392 până în 1910. La început părea a fi o bună opțiune de guvernare, un mod pragmatic de a ține lumea în frâu, fără războaiele civile și disidența internă a clanurilor, o moștenire rămasă de la dinastiile precedente. Prin secolul al 19-lea însă devenise o piatră de moară legată de picior. La fel ca și suratele ei, China și Japonia, Coreea a ales să-și închidă granițele față de lumea exterioară și să trăiască în izolare, într-o imuabilă și spendidă ordine garantată de filozofia confucianistă. N-a fost tocmai înțelept să facă acest lucru. În momentul în care lumea modernă a dat năvală pe capul ei nu i-a fost deloc bine, Coreea sfârșind prin a fi înghițită de Imperiul Japonez, vecinul care s-a trezit cel mai repede din amorțeala istoriei și care s-a apucat să-i imite pe imperialiștii europeni.
După căderea dinastiei Joseon, în 1910, neo-confucianismul și-a pierdut o mare parte din influență. În Coreea de Sud contemporană, foarte puțini oameni se identifică ca fiind confucianiști atunci când sunt întrebați de afilierea lor religioasă. Din câte am înțeles eu coreenii ar fi în proporție de 20% creștini, alți 20% budiști iar restul de 60% nefiind adepți ai nici unei religii. Statisticile acestea ar putea fi însă înșelătoare. În fond confucianismul nu este o religie ci mai degrabă un mod de viață și, după părerea mea, tocmai această „matrice stilistică” a unui popor se schimbă foarte greu în decursul timpului. Moda zilei îi poate da o patină diferită și oarecum familiară nouă, europenilor trăitori după cu totul alte reguli, substratul însă rămâne neschimbat. Cu toate că importanța sa ca ideologie dominantă a dispărut, există o mulțime de idei și practici confucianiste care încă saturează cultura sud-coreeană și viața de zi cu zi. Cele mai evidente ar fi tradiționalul respect pentru învățătură și pentru respectarea ierarhiilor și strămoșilor. Importanța familiei și a grupului, în dauna individului, a fost extinsă și în modul de conducere a afacerilor. Se așteaptă de la angajați să-și considere locul de muncă ca pe o mare familie, cu șeful companiei pe post de patriarh. Sunt apreciate relațiile armonioase între angajați și loialitatea față de companie și se acordă importanță unor atribute precum diferența de vârstă, statutul de rudenie, sexul și statutul socio-politic. Clanurile dominante de odinioară s-au transformat astazi în corporații de succes conduse după aproximativ aceleași principii.
După părerea mea taman stilul acesta de viață, bine înșurubat în cap timp de sute de ai de educație confucianistă, a dus la spectaculoasa dezvoltare a Coreei de Sud, unul dintre cei patru tigrii asiatici. Țărișoara a reușit, într-un timp foarte scurt, să facă saltul de la o sărăcie lucie la statutul de țară super-dezvoltată. Odată ce-au priceput cum stă treaba și care-i calea de urmat pentru a ajunge la prosperitate, s-au încolonat cu toții, cu mic cu mare, și s-au apucat de treabă, ca un roi de albine harnice și disciplinate. Procesul nu a fost ușor pentru toată lumea. Esther ne-a mărturisit că nu le-a fost tocmai bine pe vremea dictaturilor ce-au condus țara după războiul corean. Și că modul lor de viață actual, mult mai democratic, e relativ recent și a fost obținut cu greu, după nenumărate proteste ce nu de puține ori au fost reprimate cu duritate. Vorba americanului: nu mă întreba cum am reușit să fac primul milion de dolari.
Un al doilea lucru care m-a îndemnat să mă duc în Coreea de sud este K-mania ce pare că a cuprins o parte din omenire și care a ajuns inclusiv în România.
La noi se manifestă în principal sub formă de K-filme, K-telenovele și K-muzică. În Coreea însă găsești K-de-toate-pentru-toți.
Termenul acesta de K-Culture a fost inventat pentru prima dată la sfârșitul anilor 1990 când diverse elemente ale culturii pop coreene – de la muzică, la filme, drame, modă, mâncare, benzi desenate și romane – au început să se răspândească care încotro, mai întâi în țările asiatice vecine, apoi mai departe. Pasiunea febrilă pe care cultura pop coreeană a declanșat-o în mass-media de peste mări și țări a dat naștere în curând la o serie de denumiri precum „Valul Coreean” (adică Hallyu), K-Culture și altele asemănătoare. Explicația succesului fulminant al acestui fenomen stă în sprijinul instituțional, financiar și politic oferit de guvernele sud-coreene, indiferent de culoarea lor politică. Cu alte cuvinte, nu s-a precupețit nici un efort pentru a spori puterea „soft” a națiunii.
K-romane am citit și eu, ba m-am uitat și la câteva K-filme. Unele mi-au plăcut, altele ba. De fenomenul K-pop nu m-am ocupat deloc, l-am lăsat în seama tinerei generații. Dar în Coreea fiind am participat la un K-show despre care reclama spunea că a avut un succes imens pe tot mapamondul. Am văzut un spectacol Nanta ce-a avut premiera în octombrie 1997 și care se joacă neîntrerupt de atunci și până în zilele noastre. Din fericire, Nanta este un spectacol de comedie non-verbal ce se bazează în principal pe un ritm tradițional coreean numit samul nori, ce e redat prin instrumente de percuție cu totul inedite. Musicalul are o poveste simplă. Trei bucătari au sarcina de-a pregăti masa pentru o nuntă, într-un termen foarte limitat. Dar managerul lor adaugă echipei un nou membru, pe nepotul său incompetent, pe post de sare și piper. Spectacolul are de toate: acrobații, trucuri de magie, comedie, pantomimă, până și participarea publicului (bine că nu m-au ales pe mine). Instrumentele de percuție folosite sunt toate ustensilele ce pot fi găsite într-o bucătărie. Unora din grupul nostru nu le-a plăcut spectacolul, li s-a părut prea copilăresc. Eu însă am râs cu lacrimi.
Un alt K de care am avut parte cu vârf și îndesat, zi de zi, a fost K-mâncărica. Nu m-am prea împăcat cu ea, e mult prea carnivoră. De cele mai multe ori a trebuit să ne pregătim noi înșine prânzul. Ni se puneau la dispoziție niște grătare și niște hălci de carne de porc și/sau de vită pe care trebuia să le frigem. De obicei carnea era marinată și, după ce se frigea, putea fi asezonată cu tot soiul de sosuri sau legume. Cu acest prilej am aflat cât de importantă e foarfeca în bucătăria coreeană, după o primă rumenire halcile acelea trebuiau să fie mărunțite cu această ustensilă, și fripte apoi mai bine. Am înțeles că acest fel de mâncare se numește samgyeopsal sau moksal în funcție de zona porcului din care provine halca de carne. Bucățelele bine fripte se învelesc apoi în frunze de salată verde sau frunze de susan și se dau prin sosuri. Se servesc împreună cu ciuperci, ardei iute verde, ceapă verde, ceapă crudă și usturoi … precum și nelipsitul kimchi.
Kimchi acesta este un fel de mâncare specific coreean, ce-a fost atestat încă de-acu 2.000 de ani. Conform teoriei, kimchi este făcut din varză coreeană, ridichi, dovleac, ceapă, ghimbir și ceapă verde amestecate cu pudră de chili, usturoi zdrobit și fructe de mare sărate, care sunt apoi lăsate la fermentat în butoaie.
Am mai mâncat sigur un soi de bulgogi, felii subțiri de mușchi de vită marinată care sunt gătite alături de ceapă feliată, ardei verzi și usturoi folosind un arzător de cărbune. Îm ultima seară am primit un bibimbap, servit într-un bol de piatră fierbinte. Era acolo un bulgăre de orez cald acoperit cu amestec de legume și un ou crud. În mod normal în amestec se pune și carne dar Esther a avut grijă de mine și-a înlocuit carnea cu ciuperci.
Am mâncat și vreo două feluri de supe în Coreea. De obicei aveau tofu în ele și erau foarte iuți. Trebuia musai să adaug orez ca să le fac comestibile. Peștele în schimb a fost foarte gustos. De cele mai multe ori nu aveam habar ce se afla prin castronașele ce ni se puneau în față dar, cu puțin curaj, le biruiam.
Cam atât am avut de spus deocamdată. Despre lucrurile interesante pe care le-am descoperit în cele aproape două săptămâni petrecute în Coreea de Sud am să povestesc altădată.
Fii primul care comentează