Au trecut trei ani de la primul meu contact cu lumea iraniană. Știam încă de la sfârșitul acelei excursii că voi recidiva, nu credeam însă c-am s-o fac atât de curând. Tentația a venit odată cu un anunț de-a lui Dal Travel ce mă învita într-un Mare Circuit prin Iran. Traseul propus pornea din Tabriz, cobora de-a lungul Munților Zagros prin ținutul kurzilor până în provincia Khuzestan și apoi o cotea iar spre nord începând cu Shiraz și continuînd cu Yazd, Isfahan, Khasan. Punctul terminus era Tehran, oraș de unde urma să ne luam zborul spre casă. Deși jumătate din traseu fusese acoperit în prima excursie mi-am zis că n-are ce să-mi strice o a doua experiență. În fond, oricât ne-am strădui, nu vom avea parte niciodată de două clipe identice în viața noastră.
Tentația de a recidiva a fost cu atât mai mare cu cât apucasem să mai citesc între timp câte ceva despre încâlcita istorie persană iar o vizită la fața locului nu putea decât să-mi înșurubeze mai adânc în cap cunoștințele de cultură generală proaspăt dobândite. Am să amintesc aici trei dintre aceste cărți, cele care mi-ai plăcut mai mult și care au avut o influență hotărâtoare asupra modului în care am privit pentru a doua oară acest colț de lume.
Lost Enlightenment: Central Asia’s Golden Age from the Arab Conquest to Tamerlane de S. Frederick Starr
Din această primă carte am aflat despre o așa zisă Renaștere pierdută ce-ar fi avut loc înaintea celei florentine și care ar fi influențat-o pe aceasta din urmă, chiar dacă noi europenii nu prea vrem să recunoaștem deschis acest lucru. Autorul ei este un expert american în problemele Rusiei și ale Asiei Centrale, fost președinte al Colegiului Oberlin și fost consilier al unor președinți americani. După părerea lui, avântul științelor, literelor și filozofiei ce-a avut loc între anii 750 și 1150 în lumea islamică s-a datorat în principal pleiadei de enciclopediști apăruți în Asia Centrală, la confluența marilor civilizații ale omenirii: greco-romană, indiană, chineză. Foarte multe dintre aceste minți luminate nu erau deloc de origine arabă ci erau persani. Asia Centrală din timpul Epocii de Aur a Islamului ar fi fost dominată de cultura și civilizația persană. Punctul culminant de înflorire al acestei renașteri islamice s-ar fi petrecut conform autorului prin jurul anului 1000 al erei noastre, pe vremea când au trăit Ibn Sina, cunoscut pe la noi sub numele de Avicena și al-Biruni, două personalități comparabile cu Leonardo da Vinci.
Pe la mormântul lui Avicena trecea și traseul propus de DAL Travel, un motiv în plus să ma înscriu în excursie.
Iran: Empire of the Mind: A History from Zoroaster to the Present Day de Michael Axworthy
Din această a doua carte am învățat mult mai multă istorie. După cum reiese chiar din titlu, autorul expune pe scurt istoria Persiei începând cu Zoroastru și până la Khomeini, 2500 de ani de evenimente zbuciumate. Ideea principală pe care am reținut-o din carte a fost că persanii au reușit cumva să-și cucerească cuceritorii. Grecii și macedonienii lui Alexandru s-au molipsit de obiceiurile orientale, arabii au preluat modul de guvernare al sasanizilor, turcii să nu mai vorbim, nu se descurcau fără un persan în preajmă. Iranul ar fi fost dintotdeauna un imperiu al minții, cultura și civilizația lui reușind să se impună și să-i convertească pe toți năvălitorii.
The Persians: Ancient, Mediaeval and Modern Iran de Homayon Katouzian
Cartea aceasta se ocupă de aceeași istorie persană de la începuturi până în prezent. Sarea și piperul ei constă în capitolul introductiv, fără el poate nu o pomeneam aici. Este singura carte de istorie pe care am citit-o care să fie scrisă de un iranian așa că am considerat-o o privire din interiorul sistemului, cu toate că autorul ei trăiește în Anglia de ani buni. Deși studiile inițiale le-a făcut în domeniul economic și al științelor sociale, Homa Katouzian a devenit cu timpul și un bun specialist în istorie și literatură persană.
După părerea autorului persanii trăiesc după un model social ce nu seamănă deloc cu cel european. De când e lumea și pământul persanii au avut parte de un tip de conducere complet arbitrar care a impiedicat cristalizarea unor proiecte statale de lungă durată. Societatea lor a functionat doar pe termen scurt, pe perioada în care puterea era exercitată după bunul plac de un conducător sau o dinastie suficient de puternice. În Europa, spune autorul, a existat dintotdeauna o piramidă socială în vârful căreia stătea statul ce depindea de acea piramidă. Cu cât era clasa socială mai înaltă, cu atât era mai mare obligația statului față de ea. Existau legi, cutume, pârghii prin care statul era impiedicat să-și facă de cap.
În Iran în schimb Șahul, sau mai bine zis șahinșahul (regele regilor) avea drept de viață și de moarte asupra tuturor supușilor săi, o putere la care nici măcar țarul Petru cel Mare al Rusiei n-a visat. El era stăpânul tuturor pământurilor și bogățiilor pe care le da sau le lua după bunul plac. Dacă avea suficientă putere fizică (armată) putea expropria oricând pe orice prinț, vizir, proprietar sau negustor, nu exista nici o lege scrisă sau nescrisă care să-l împiedice să facă acest lucru. Dreptul de a conduce nu-i fusese conferit de vreo lege salică sau de altă natură, era luat cu japca, era de-ajuns faptul că a putut pune mâna pe putere. În mentalul iranian un conducător bun e acela care a primit grația divină, numită farr, direct de la Dumnezeu și cât timp o posedă nu se pune problema legitimității sale. Partea proastă e că farr-ul acesta se pierde extrem de ușor. Decizii de guvernare proaste, o bătălie pierdută, o foamete sau o molimă … și gata, farr-ul s-a dus pe apa sâmbetei.
Genul acesta de-a conduce a dus invariabil la un permenent conflict între stat și societate. De-a lungul istoriei iraniene a existat, cu puține excepții, un antagonism fundamental între cele două, statul tinzând mai întotdeauna către o guvernare absolută și arbitrară iar societatea tinzând spre rebeliune și haos. Un cerc vicios din care par să nu poată ieși nici în ziua de azi: pe de o parte, exercitarea puterii arbitrare de către stat a făcut viața nesigură și imprevizibilă pentru omul de rând; pe de altă parte, faptul că societatea nu recunoștea legitimitatea statului și încerca să-l doboare, a făcut ca statul să fie nesigur și să se teamă că-și pierde strânsoarea asupra societății.
Din păcate pentru noi, călători în Iran în toamna anului 2022, am nimerit taman în momentul în care societatea iraniană s-a hotărât să se burzuluiască împotriva conducătorilor săi. Revoltele au pornit din pricina morții lui Mahsa Amini, o tânără de 22 de ani de origine kurdă care a fost arestată în Teheran pentru că ar fi încălcat regulile stricte ale Republicii Islamice privind purtarea vălului. A murit în timp ce se afla în custodia poliției, după părerea familiei pentru că a fost bătută, după părerea autorităților pentru că suferea de ceva boală cauzatoare de moarte. Chiar dacă ar fi să luam de bună explicația autorităților absurdul grotesc al situației e greu de înțeles și acceptat. Cum e să mori de frică pentru că te-a arestat poliția și te-a dus la reeducare pentru că nu ți-ai legat bine basmaua pe cap?
La data vizitei noastre Iranul fierbea, în fiecare oraș prin care am trecut aveau loc proteste. Noi însă n-am dat peste ele. Am văzut doar poliție și armată pe străzi, nu și demonstranți. Ghizii noștri au avut grijă să ne ferească de toate pericolele reale sau potențiale. Programul a fost făcut în așa fel încât la ora la care ieșea lumea în stradă noi să fim la masă. Hotelurile în care am stat au fost alese departe de zonele centrale și fierbinți. Programul zilei a fost într-atât de epuizant încât nu-ți mai venea să pleci de capul tău pe străzi după cină. Câtu-i ziulița de lungă am alergat de la un obiectiv la altul cu limba scoasă, un mod de-a face turism care nu-mi e tocmai pe plac. Mi-au lipsit plimbările pe străzi, în dorul lelii, și mai ales interacțiunea cu oamenii locului, o experiență îndelung savurată în timpul excursiei precedente. Vorba lui Ehsan, ghidul nostru iranian : Ați stat două săptămâni în Iran și habar n-aveți ce se întâmplă aici! Am impresia că lui i-ar fi plăcut să injecteze nițică adrenalină în experiența noastră iraniană. Singurele proteste pe care le-am perceput noi au fost cele câteva tinere ce îndrăzniseră să iasă pe stradă cu capul descoperit și obloanele trase prin magazinașele din bazaruri, închise în semn de protest. Cu o floare nu se face primăvară, zice-o vorbă românească. Dacă ar fi să mă iau strict după cele văzute de mine pe străzi cu greu aș putea ajunge la concluzia că protestele actuale vor declanșa ceva schimbări majore în societatea iraniană.
Așadar, primul inconvenient pe care l-am găsit excursiei noastre a fost organizarea mult prea strânsă. Ar fi fost bine dacă aveam parte de ceva mai mult timp liber, doar pentru sufletul nostru, timp pe care să-l plănuim după bunul plac, nu să-l primim ad-hoc în mijloc de bazar. Un al doilea inconvenient a fost grija exagerată din punctul meu de vedere, a ghidei românce care ne-a însoțit, legată de ținuta noastră estivală. Cred că ar fi putut candida liniștit pe un post la poliția moravurilor iraniană. Fusta era prea scurtă? Aoleu !!! … împricinata trebuie musai să-și cumpere un chador autohton. Se vedea o bucățică de decolteu ? Văleu !!! … năframa trebuia înfășurată neaparat mai bine. Zău că eram înfofolite mai abitir decât iraniencele.
La capitolul plusuri, pe lângă faptul c-am apucat să văd lucruri interesante și o altă bucată de țărișoară, aș vrea să-l pomenesc neaparat pe Ehsan și dragostea lui pentru poezie. Ne-a citi în farsi și ne-a tradus toate poemele scrijelite pe mormintele lui Baba Taher, al lui Saadi sau al lui Hafez. Ne-a povestit cât de îndrăgostit e de Șah-Namé, Cartea regilor a lui Ferdousi. Cum punea mâna pe ea, într-o librarie, la un stand de cărți, cum se apuca să ne citească, ca să ne dăm și noi seama de frumusețea scriiturii.
Am să încerc și de data asta să-mi „imortalizez” impresiile în scurte povestiri deși am de gând să schimb obiceiul casei. Nu am să înșir evenimentele în ordinea cronologică a excursiei ci am să încerc să reconstitui istoria persană în funcție de locurile pe care le-am vizitat. Să vedem ce iese.
PS. Pe fetele cucuiete care-au aterizat pe coperta acestui articolaș le-am întâlnit în Shiraz. M-au atacat, cred că plănuiau să-mi fure rochița. Vă dați seama că femeile Iranului nu poartă rochii deloc? Doar pantaloni, sacouri sau chadoare. Când sporovăiam de zor cu ele, mi-am amintit întrucâtva de fetele întâlnite acum trei ani, care doreau să exerseze limba engleză cu străini ca de-alde mine. Ehsan îmi spunea că puștoaicele acelea au crescut și ele sunt cele ce protestează acum pe străzi.
Sincer, mi-aș dori ca peste câțiva ani, când voi reveni pesemne în Iran, să le întâlnesc iar pe frumoasele din Shiraz. Dar de data asta să fie ele îmbrăcate în rochițe și să-și fluture nestingherit părul în vânt.
Mă bucur mult că ai fost iarăși în Iran, abia aștept să citesc tot ce povestești, să-mi reamintesc din cele văzute.
Da, singurul lucru care mi-a creat o stare de disconfort fizic și psihic a fost atenționarea sufocantă a ghidei noastre cu privire la ținută … Oamenii locului erau de o amabilitate, un bun simț și politețe de-ți mergeau în linie dreaptă la suflet; nu m-a tras nimeni de mânecuță să-mi spună că mi-a căzut broboada de pe cap, ci m-a oprit, cu sfială dar și cu mândrie fină, rugându-mă să-i permit să se uite ce cutii de nuga (gaz) cumpărasem, să-mi spună dacă sunt de cea mai bună calitate sau nu, ca să-mi facă eventuale recomandări!…
Abia aștept să povestești de Tabriz că noi nu l-am avut în traseu și tare mi-ar fi plăcut să-i calc tărâmul!
Cu greu pot fi întrecuți iranienii în amabilitate. Tare m-aș mai duce o dată, de Nowruz de data asta. L-am și întrebat pe Ehsan unde mi-ar recomanda să mă duc ca să gust sărbătoarea asta. Spunea că ar fi interesante unele sate kurde, poate unul ca cel din filmul lui Kiarostami. Sau printre zoroastrienii din Kerman. Trebuie studiat 🙂