Mă învârteam de ceva timp prin mica sufragerie și admiram de zor dantelele înșirate peste tot. Din ramele de pe pereți, de pe rafturile din spatele vitrinelor, de pe măsuța de lucru răsăreau spre încântarea privitorului tot soiul de opere de artă care mai de care mai sofisticate: mănuși fine, batiste garnisite cu brâuri dantelate, gulere împletite în modele complicate. Umbreluțele de soare agățate în cuier aminteau de vremurile apuse când doamnele și domnișoarele țineau la tenul lor ca laptele. Ferestrele erau acoperite la rândul lor cu perdele din dantelă. Pe măsuța de lucru dintr-un colț stătea îngrămădit un mușuroi de mosorele iar firele de ață agățate de ele se terminau într-o fâșie de dantelă fixată cu ace de-o periniță. Ce destinație o avea lucrătura? O bordură pentru o față de masă, poate? Proprietărasa casei era ocupată cu alți mușterii ce târguiau câteva suveniruri dantelate așa c-am avut destul timp să mă hotărăsc dacă mă încumet sau nu să-mi cumpăr și eu o dantelă flamandă autentică. Era scumpă rău.
Eram în Brugge, în cartierul dantelăreselor, într-o casă veche desprinsă parcă din secolul de aur flamand de acum 500 de ani. Nu eram chiar în centrul orașului printre vechile și impunătoarele clădiri ale ghildelor, ci într-un cartier de mici căsuțe burgheze, pe lângă Capela Ierusalim. Venisem până aici cu gândul că prețurile erau mai mici decât în buricul târgului, dar mă înșelasem, erau tot pe-acolo.
Gata, îmi venise și mie rândul. Am ales două milieuri mititele cât palma și mă pregăteam să plătesc și să plec mai departe. Dar gazda mea avea chef de vorbă. M-a întrebat de unde sunt. Când a auzit de România fața i-a înflorit și-a început să-mi turuie de credeam că nu se mai oprește. Fiica dânsei tocmai se întorsese dintr-o excursie în țărișoara noastră unde se simțise foarte bine. I-au plăcut locurile și în special oamenii pe care i-a găsit foarte prietenoși și simpatici. Singurul lucru de care i-a fost un pic teamă au fost câinii sălbatici, chiar așa a zis „wild dogs”, din București. „Fiind mititică, așa ca mine” zicea mama „îi era frică să nu fie atacată”. Am mai stat la taclale nițel, mi-a arătat câte ceva din meșteșugul împletirii dantelei și ne-am despărțit.
Recunosc, mi-a rămas la inimă întâlnirea asta. Mi-a confirmat pentru-a nu știu câta oară că zvonurile care spun că românii sunt tratați prost în Europa nu sunt întemeiate și că cei ce spun că n-au curaj să mărturisească de unde vin, că preferă să vorbească în engleză sau altă limbă străină pentru a nu fi depistați că sunt români, greșesc. Sper să nu fiu nevoită să-mi schimb părerea vreodată.
Am fost la Brugge în urmă cu ceva timp. Și astăzi îmi dau târcoale amintirile despre dantele, ciocolată și plimbarea cu o trăsură trasă de un cal rasa Ardeneză, cred. Culmea! Vizitiul se adresa calului în rusește, lucru care mi s-a părut de…milioane. Sunt fericită că am fost acolo, și aș fi mai fericită dacă aș mai putea ajunge pe acele meleaguri. Orașul Brugge nu are egal privind frumusețea, ordinea, curățenia. Asta e!