Bordeaux, prin ochii lui Alexandre
Jurnal franțuzesc - capitolul 5

 Iată-mă din nou în Bordeaux, după aproape zece ani. Data trecută am avut la dispoziție tot cam o zi întreagă pentru a-l cunoaște, ca și acum, dar atunci am rătăcit singură, în tăcere, fascinată de fluviu și de silueta orașului ce se întindea plat de-a lungul lui. M-a fermecat Garonna cu apele ei când învolburate când tihnite, malurile ei largi și profilul orașului care se pierdea în spații imense, asemănător cu Sankt Petersburg. Privit de pe chei, Bordeaux părea născut din apă, rafinat și ușor melancolic.

De data aceasta, sarea și piperul vizitei s-a numit Alexandre, ghidul nostru local, gascon veritabil, poate o rudă îndepărtată a lui d’Artagnan măcar în spirit dacă nu în ADN. Doar că el nu lupta împotriva lui Mazarin ci avea ce avea cu Macron și puterile lui cvasi-regale. Alexandre era și o prezență pitorească, tuns scurt dar cu o mică codiță la ceafă, îmbrăcat cu o cămașă bleumarin cu floricele și o vestă chic, strânsă la spate cu un cordon. În loc de spadă avea o tabletă cu ajutorul căreia își accentua argumentele. Ne-a declarat cu convingere că bordelais-ii sunt mai întâi mândrii de orașul lor, apoi de provincie și, abia la urmă, de Franța iar politicile Parisului sunt mai întotdeauna suspecte. Prima lui explicație serioasă ne-a fost servită în Piața Quinconces, un mare teren viran, rămas așa după spulberarea fostului fort regal în timpul adevăratei Revoluții, cea de la 1789. Acum, spațiul acela imens, despovărat cu mult timp în urmă de orice prezență regală, găzduia un fête foraine – adică un soi de târg de pe la noi, amestec de bâlci, parc de distracții și piață populară.

Lăsând în urmă acest decor vesel, Alexandre ne-a condus spre coloana înaltă a Monumentului Ghirondinilor, care îi comemorează pe revoluționarii din prima fază a Revoluției Franceze, deputații moderați veniți în mare parte din sud-vestul țării. Ei au apărat ideea unei republici raționale și constituționale dar au fost acuzați de trădare și ghilotinați de iacobini în 1793. Bordeaux-ul, oraș de negustori și liberali convinși, i-a transformat mai târziu în eroi, simboluri ale unei libertăți cumpătate care nu confundă curajul cu furia. Lecția despre ce înseamnă cu adevărat Liberté, Égalité, Fraternité – și nu spusă așa, din vârful limbii, ca la Paris – am primit-o la baza coloanei, în fața uneia dintre cele două fântâni uriașe ce spumegau în lumina dimineții. Cai de bronz se ridicau din apă, conduși de însăși Libertatea iar sub copitele lor se zbăteau figuri căzute — tirania, viciul, lenea. Apa curgea în valuri, ca o izbucnire populară care nu mai putea fi oprită. La picioarele Libertății veghea un soldat cu sabia încă în teacă, semn că forța s-a supus rațiunii. Străvechiul gal, strămoșul mitic, era vigilent, își întindea brațul spre spadă dar nu o apuca. Libertatea ținea în mână un sceptru – mîna justiției – un simbol regal ce înainte reprezenta dreptul monarhului de a împărți dreptatea dar care acum a fost adjudecată de popor. Mesajul era clar, de acum înainte legitimitatea nu mai vine de la Dumnezeu, ci din voința poporului, din acel amestec de drept și rațiune pe care Revoluția îl proclama ca nouă lege.

Vedeți, zicea Alexandre, pentru asta ne-am bătut la revoluție și din păcate democrația de acum nu mai seamănă cu cea de atunci… Stupoare în grupul nostru … Mănușa care ne-a fost aruncată nu a fost ridicată. Unii au oprit-o discret pe Manuela, ghidul român, care se pregătea să intre în polemică. Poate din politețe, poate dintr-un reflex de evitare a confruntării. Alexandre, cred, s-ar fi bucurat de discuție, în educația franceză argumentația e antrenament, nu luptă pe viață și pe moarte. Uite, mi-am zis în sinea mea, o atitudine care ne desparte net de francezi.

După lecția de democrație am traversat orașul spre Operă. Fațadele bordeleze, ordonate și grațioase, păstrau aerul Iluminismului în timpul căruia s-a născut fața actuală a orașului, rațiune, simetrie, ambiție burgheză. Totul părea calculat cu eleganță. Dar, chiar în fața lui Grand Théâtre, ordinea s-a rupt pentru o clipă în cel mai vesel mod cu putință. Un convoi de Citroën-uri 2CV (Deux Chevaux Vapeur, adică doi cai putere fiscali) pornea încet, claxonând scurt. Mici, colorate, ușor șubrede, păreau broscuțe metalice tropăind printre coloanele operei. Erau mașini băbuțe, poate din cele create imediat după al doilea război mondial pentru a aduce automobilul în viața oamenilor obișnuiți din Franța rurală — simple, ieftine, reparabile oriunde și cu o suspensie care „să poată transporta un coș de ouă pe un drum de țară fără să spargă niciunul”, după cum spunea legenda. Bordelezii le iubesc în continuare. Au cluburi dedicate și le alintă deuche, diminutivul afectuos de la deux chevaux. Din când în când, membrii clubului „Les Deuch’s du Bordelais” organizează parade prin oraș, iar micile mașini se aliniază cuminți pe chei, între pietrele albe și vâltoarea fluviului. Contrastul e delicios și întinde parcă o punte de umor și nostalgie între fastul clasic al Bordeaux-ului și zâmbetul din tinichea al acestor mașinuțe postbelice.

Noroc că mașinuțele au plecat repede altfel greu ne mai desprindea Alexandre de ele. Următoarea lecție a fost despre ipocrizie și dorința de a te da mare.

La câțiva pași, în fața Operei, se înalță o sculptură stranie, un cap mare numit Sanna. Privită din față, pare un chip complet, armonios. Din lateral însă volumul se subțiază considerabil, rămâne aproape o lamă, o fațadă fără adâncime. Exact ca Bordeaux, după părerea lui Alexandre, minunatele fațade de la stradă ascund un spate mai puțin lustruit. Ni s-a atras mai apoi atenția la unele detalii ale clădirilor din jurul pieței. Privite cu atenție, fațadele își trădau poveștile: un ciorchine de struguri pe o friză anunța un negustor de vinuri, o ancoră o familie legată de navigație, o amforă semnala comerț cu mirodenii. Din ornamentație se putea deduce ocupația proprietarului — un limbaj sculptural care vorbea fără cuvinte. La etaj, altă bazaconie, balcoanele din fier forjat se întindeau ca o panglică de-a lungul clădirii, iar din loc în loc apăreau cloisons de vertu (paravane ale virtuții), acele despărțituri între apartamente menite, după legenda locală, să păstreze cinstea și onoarea doamnelor ai căror bărbați erau plecați de acasă cu negoțurile lor.

De acolo am coborât spre Rue Sainte-Catherine, nici mai mult, nici mai puțin decât vechiul cardo al Burdigalei romane, drumul de la nord la sud al orașului antic, rămas pe loc de aproape două mii de ani. Numele actual, adus probabil din Alexandria de negustori, îl poartă în amintirea Sfintei Ecaterina, martirizată acolo pentru curajul ei — un patronaj curios pentru un loc devenit, peste veacuri, templul comerțului și al plăcerilor lumești.

Pe traseu, Alexandre ne-a oprit în fața unei clădiri cu urme de Art Nouveau, linii curbe subtil integrate între fațadele clasice, ferestre deosebite, cu vitralii. Aparținuse, ne-a spus el, unei familii de negustori. Unul dintre ei ar fi făcut avere inventând şurubul pentru desfăcut conservele de sardine.

Apoi, în Piața Parlamentului, fostă piață regală, ne-au fost prezentați câțiva dintre cei peste trei mii de mascaron-i care împodobesc ferestrele din Bordeaux. Privindu-ne de sus — și la propriu, și la figurat — îi puteai vedea unde te așteptai mai puțin. Conform părerii lui Alexandre, mascaronii sunt pentru case ceea ce pozele de profil sunt pentru paginile de Facebook, o expresie atent aleasă, uneori măgulitoare, alteori ironică, dar mereu menită să spună ceva despre locatar.

Următoarea lecție a fost despre un soi de mea culpa a Bordeaux-ului pentru secolele în care negustorii săi trimiteau sclavi spre Antile și aduceau înapoi zahăr, cafea și mirodenii. Ne-a fost ținută în biserica Saint-Pierre unde un vitraliu reprezintă un bărbat de culoare aplecat în rugăciune — o imagine rară și surprinzătoare.

Ne-am despărțit de Alexandre în Piața Bursei cu povești de război. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, naziștii au ridicat la Bordeaux singurul ghetou pentru oameni de culoare din Europa, o rușine locală prea puțin amintită. Și tot atunci orașul era cât pe ce să fie aruncat în aer de nemți în momentul în care au aflat de apropierea forțelor aliate. Salvarea a venit de la un ofițer german, îndrăgostit de oraș, care a preferat să încalce ordinele primite și a distrus depozitul de muniție al propriei armate. După război nu s-a mai întors acasă ci s-a naturalizat în Franța. Așadar, două chipuri ale aceleiași epoci, două adevăruri pe care Bordeaux a preferat mult timp să nu le spună cu voce tare.

Mi-a plăcut plimbarea de vreo patru ceasuri alături de Alexandre. Am aflat lucruri interesante despre oraș și poate mai puțin cunoscute. Și mai ales, am experimentat pe viu spiritul de frondă față de Paris și față de restul lumii a bordeles-ilor. Aici este de fapt buricul lumii, la Bordeaux. Englezii au furat leii de pe stema ducilor de Aquitania. Baronul Haussmann și-a făcut mâna în acest oraș înainte de-a reorganiza Parisul. Bordeles-ii se simt altfel decât cei de la Paris și au, în felul lor, un aer mai englezesc, politicos, rezervat, disciplinat, ironic. Doar la suprafață … După spusele lui Alexandre bordeles-ii sunt exact ca niște cannelés, duri pe dinafară dar delicioși pe dinăuntru.

Restul zilei am avut program de voie. M-am dus, obligatoriu, în fața lui Miroir d’eau de pe cheiul Garonnei, să văd cum clădirile Bursei se oglindesc în suprafața aceea imensă de apă. După aceea am lenevit puțin la soare, tot pe chei. Seara însă era departe, trebuia să-mi umplu timpul cu ceva. Am hotărât că ar fi fost o greșeală impardonabilă dacă nu beam nițel vin așa că m-am dus la o degustare. La Cité du Vin era cam departe și, din explicațiile primite, un pic prea modern pentru gustul meu. Am decis să merg într-un muzeu al vinului mai mic și mai modest dar care era găzduit într-o veche reședință de negustor de vinuri.

Nu era foarte departe, undeva pe o străduță din Quartier des Chartrons, aflat puțin mai în aval față de centru. Acesta era cartierul tradițional al negustorilor de vin, unde s-au instalat timp de secole comercianţi străini (britanici, irlandezi, flamanzi) pentru a profita de accesul la portul de pe Garonne. Casa mi s-a părut destul de modestă. În schimb era cam veche, a fost construită pe la 1720 pentru un negustor irlandez pe nume Francis Burke. Tradițional aceste case găzduiau la etaj apartamentele familiei, la parter un soi de sală de primire pentru a negocia afaceri iar restul parterului și pivnițele boltite erau depozite pline cu butoaie și sticle de vin. În zilele noastre etajul părea a fi locuit iar la parter sala de primire a negustorului fusese transformată în recepție și loc de degustări. Pivnițele aveau ceva butoaie și sticle, dar goale, din păcate. Într-una era explicată istoria vinurilor și chateau-urilor din regiune, într-alta se punea accent pe tehnica prelucrării vinului. Drept să spun, nu m-a impresionat din cale afară.

Cea mai interesantă parte a rămas degustarea. Au fost puse la bătaie două vinuri. Primul a fost un Bordeaux Clairet — un vin tânăr, rubiniu deschis, fructat și ușor răcoros. De la numele acestui vin se spune că englezii, care îl beau încă din vremea Eleonorei de Aquitania și a lui Henric al II-lea, au ajuns să numească claret toate vinurile roșii de Bordeaux. Foarte bun.

Al doilea vin, un Médoc tânăr și fructat, amestec clasic de Cabernet Sauvignon și Merlot, a venit cu un mic exercițiu. După primele înghițituri și aprecieri ni s-au dat câteva stafide învelite în ciocolată și ni s-a cerut să gustăm din nou vinul și să ne dăm cu părerea. Unii au spus că a devenit mai fructat, alții că mai sec. În fond, era o lecție subtilă despre cum mâncarea schimbă vinul, iar vinul schimbă percepția mesei. Un vin de Bordeaux, ca și viața, ține mai mult de echilibru decât de certitudini.

După ce mi-am luat și această piatră de pe suflet m-am întors pe chei, locul care îmi plăcuse cel mai mult data trecută. Nici acum nu m-a lăsat indiferentă dar vraja s-a mai estompat din cauza celor două vase de croazieră imense care erau ancorate în mijloc de oraș. Încet-încet m-am îndreptat spre hotel, care era amplasat într-un cartier mai ciudat. Dimineața ne povestise Alexandre ceva despre el dar foarte pe scurt și cu un gest de respingere a mâinii, ca despre o greșeală care nu se mai discută.

În anii ’70, în acea zonă a orașului, Mériadeck, s-a demolat un cartier întreg de case mai amărâte ca să se construiască un altul, modern. A ieșit o ciudățenie suspendată între cer și asfalt. Trotuarele urcă la etajul întâi, iar mașinile circulă dedesubt, într-un strat paralel. Locul ar fi trebuit sa reprezinte viitorul Bordeaux-ului. Dar oamenii nu l-au acceptat și a rămas un vis de beton — rece, geometric și, într-un fel, trist. Poate că ideea nu era rea, doar materialul nepotrivit. Orașul s-a visat modern dar s-a trezit puțin prea departe de sinele lui autentic.

Și acestea fiind spuse, s-a încheiat și a doua mea vizită în Bordeaux. În dimineața următoare am plecat mai departe, spre o Franță necunoscută mie. Din fericire cele două vizite au fost complementare. Prima m-a purtat prin estul orașului, în jurul gării; a doua, mai spre vest, prin cartierele vechi și noi, cu centrul ca punct comun.  Atunci a fost o surpriză frumoasă, acum mai degrabă una interesantă. Poate că așa e și cu orașele, ca și cu oamenii — prima întâlnire te cucerește, a doua te lămurește.