Albi
Jurnal franțuzesc - capitolul 8

După ce-am părăsit Carcassonne, periplul nostru prin Franța medievală a continuat cu Albi, un oraș ce-a dat denumirea unei cruciade luptate nu în Levantul îndepărtat și în curtea vecinilor. Cruciada împotriva albigensilor, adică a celor din Albi, a reprezentat de fapt cucerirea Occitaniei de către regatul Franței, sub pretextul eradicării ereziei catare.

Câte ceva despre catari

Sub denumirea aceasta de catari se ascunde o mișcare religioasă aparte apărută în sudul Franței prin secolele XII–XIII pe vremea marilor proteste împotriva bisericii catolice extrem de bogate și dominatoare. Tot pe atunci Europa descoperea predicile franciscanilor și argumentele dominicanilor și, cu puțin noroc, catarii ar fi putut deveni un alt ordin catolic. I-a pierdut însă credința lor strict dualistă ce spunea că lumea materială era opera unui principiu rău iar sufletul aparținea unui principiu bun, de lumină pură. Nu se știe prea bine cum de-au ajuns aceste idei împrumutate de la gnosticii antichității târzii sau de la iranienii zoroastrieni în sudul Franței. Poate de la niște bogomili balcanici rătăciți, poate de la negustori cu treburi în Orient sau poate de la niște cavaleri cruciați infectați cu năstrușnice idei păgâne.

Catarii au rămas un mister aproape nedescifrat până în zilele noastre pentru că ei înșiși nu au lăsat în urmă aproape nimic scris. Tot ce știm despre ei provine din scrierile dușmanilor lor. Numele de catari nu și l-au dat ei înșiși. A fost o poreclă lansată pe la 1163 de abatele german Eckbert din Schönau, care îi vedea ca pe niște „puriști” — katharoi în greacă, „cei curați”. Nu a fost un compliment ci mai degrabă o etichetă menită să-i așeze într-o lumină suspectă. În Occitania se numeau simplu „creștini” sau „oameni buni” (bons hommes), ceea ce, desigur, a iritat enorm Biserica oficială.

Catarii credeau așadar într-o lume împărțită între două principii: binele spiritual și răul material. Pentru ei, lumea fizică era creația unui demiurg inferior iar sufletul trebuia eliberat prin viață austeră, post și simplitate. Nu consumau carne, nu atingeau arme, nu mințeau, nu jurau, nu aveau ierarhii complicate, nu cereau bani, nu construiau temple opulente — tot ce lega omul de lumea materială era privit cu suspiciune. Comunitatea lor era împărțită între credincioși, adică oameni obișnuiți, simpatizanți ai doctrinei și perfecți, adică asceții propriu-ziși, cei care trăiau fără posesiuni, fără familie, fără violență și erau hrăniți de comunitate. În mod paradoxal, deși doctrina lor era radicală, viața comunităților catare era surprinzător de pașnică și stabilă social. Existau multe femei „perfecți”, nivelul de alfabetizare era mai ridicat decât în mediile rurale obișnuite, iar în unele orașe precum Albi, Toulouse, Carcassonne erau respectați pentru modul lor de viață. Erau un soi de creștini radicali dar cu un comportament care părea mai apropiat de Evanghelii decât viața unor episcopi bine hrăniți.

Catarii aveau un singur ritual important, consolamentum, administrat doar de acei „perfecți” asceți. Era o binecuvântare solemnă care transforma credinciosul obișnuit într-un „purificat”, pregătit să părăsească lumea materială. Pentru perfecți, ritualul marca începutul unei vieți de abstinență aproape totală; pentru oamenii obișnuiți era primit cel mai des în pragul morții. Iar după ritual, dacă muribundul se încăpățâna să trăiască, nu mai avea voie să atingă carne, vin sau viață lumească — trebuia să se purifice prin post. Pentru adversari, această practică a devenit dovada perfectă că „secta” era barbară: li se părea de neînțeles că un om ar accepta de bunăvoie să fie hrănit doar cu apă și pâine. În realitate nu era barbarie ci doar logica lor dualistă dusă până la capăt. Dacă lumea materială e rea, atunci nu merită să fie hrănită.

Dar, tocmai simplitatea lor și refuzul oricărei violențe, autorități instituționale, proprietăți și jurăminte au fost percepute ca o amenințare la adresa ordinii feudale și a bisericii catolice. Împotriva lor a fost asmuțită, la rugămintea papalității, întreaga putere a regatului francez. Cruciada împotriva lor (1209–1229) a fost ca o invazie a nordului asupra sudului, dură și plină de atrocități. Catarii au fost tratați ca niște specimene ce trebuiau rase de pe fața pământului.

După înfrângere credința catarilor s-a stins fără urme vizibile. Nu au lăsat monumente, nici obiecte, liturghii sau cronici proprii. Doar câteva fragmente de ritual, câteva nume, câteva acuzații și câteva ruine. Într-un Occident care avea să devină din ce în ce mai rațional ei au rămas o amintire slabă, aproape ireală, ca o sectă venită de nicăieri și dispărută fără urme.

Orașul Albi a fost unul dintre focarele mișcării catarilor, de unde și numele cruciadei împotriva albigensilor. După cucerire a fost transformat într-un oraș-manifest: un loc unde Biserica și coroana franceză au vrut să arate clar cine conduce. De aceea, în inima orașului coexistă două lumi arhitecturale. Pe de o parte Collégiale Saint-Salvi, vechea biserică a orășenilor, romanică și primitoare, expresia unei spiritualități locale, strâns înconjurată de case. Pe de altă parte, palatul episcopal și catedrala Sainte-Cécile, ambele ridicate asemenea unor fortificații urbane, ca o demonstrație de forță și credință impusă și aflate la un șanț de apărare distanță de orașul propriu-zis.

Palais de la Berbie

În Albi am avut norocul unui tur ghidat prin oraș. Dar până să ne întâlnim cu Ludovic  am avut la dispoziție aproape două ceasuri pe care să le petrecem de capul nostru. Am ales cu mic cu mare să vizităm vechiul palat episcopal care în zilele noastre adăpostește un muzeu dedicat celui mai faimos fiu al orașului, pictorul Toulouse-Lautrec. Seamănă cu o revanșă a istoriei, arta profană și ironică a unui spirit liber bine instalată în inima puterii bisericești.

Drept să spun nu știu ce mi-a plăcut mai mult, pinacoteca sau palatul propriu-zis. M-au impresionat îndeosebi grădinile din exterior, construite la înălțime de-a lungul râului Tarn, izolate și ele de orașul recalcitrant. Reușeau totuși cu greu să îmblânzească clădirea aceea rece, ca un zigurat de cărămidă.

Collégiale Saint-Salvi

După întâlnirea cu Ludovic, am început vizitele oficiale cu o biserică oarecum ciudată, construită jumătate din piatră, jumătate din cărămidă. Collégiale Saint-Salvi este cea mai veche biserică din Albi și adevărata biserică a orașului, apărută mult înainte ca episcopii nordici să ridice uriașa Sainte-Cécile. A fost construită între secolele X–XII și, ca orice clădire crescută organic, n-are nimic din rigoarea și monumentalitatea catedralei. E jumătate romanică, jumătate gotică, jumătate piatră, jumătate cărămidă — un amestec perfect adaptat orașului, așa cum era el înainte de intervenția francezilor din nord.

Numele îi vine de la Sfântul Salvius, episcop în Albi în secolul al VI-lea, ale cărui relicve erau păstrate aici. Saint-Salvi era administrată nu de monahi, ci de canonici — clericii locali, organizați într-un capitlu care se ocupa de slujbe, proprietăți și de buna rânduială a comunității. Era un loc al oamenilor din Albi, strâns înconjurat de case, ateliere și mici străduțe comerciale, un centru urban viu, nu un bastion.

Arhitectura ei ciudată e explicată de geologie. Albi se află chiar pe linia de frontieră dintre zonele bogate în piatră și cele în care cărămida era materialul standard de construcție. Colegiala a fost construită cu ce se găsea la îndemână: baza și portalul sudic în piatră, turnul-clopotniță și nervurile gotice în cărămidă. E un fel de manual vizual despre cum arăta sudul Franței înainte de cruciadă: modest, amestecat, pragmatic, fără ambiții de fortăreață. Interiorul nu e deosebit de impresionant. Ni s-a atras atenția asupra unor picturi trompe-l’œil, de o pictură flamandă reprezentând o Pietà și asupra unor statui din lemn, în mărime naturală, reprezentând scena Ecce Homo din care se pierduse Pilat dar apăreau membrii sinedriului.

La sfârșit am fost poftiți în claustrul colegialei, un detaliu minunat și adesea ignorat, o curte liniștită, cu arcade romano-gotice și coloane subțiri, care păstrează încă aerul unei comunități de canonici dedicați ritmului zilnic al orașului.

Cathédrale Sainte-Cécile

Următorul obiectiv de pe lista vizitelor a fost Catedrala Sainte-Cécile, cea mai neobișnuită și mai intimidantă catedrală pe care am văzut-o vreodată. Ridicată imediat după cruciada împotriva catarilor, între 1282 și 1480, a fost gândită nu doar ca biserică ci și ca o declarație politică. Este o catedrală-fortăreață, construită integral din cărămidă roșie, cu ziduri groase cât un bastion și cu aerul unui colos menit să-i facă pe localnici să înțeleagă un lucru simplu, că Occitania fusese cucerită.

De altfel, Sainte-Cécile nu seamănă deloc cu catedralele gotice ale nordului. Pe dinafară arată ca un zid de castel, cu turnulețe rotunde lipite de corpul principal, cu o poartă monumentală adăugată ulterior — singurul element sculptat care încearcă să îmblânzească severitatea clădirii. Interiorul este însă o altă lume, un amestec uluitor de fresce, boltiri pictate, sculpturi și culori, un gotic târziu devenit spectaculos în epoca în care episcopii din Albi voiau să dovedească și putere, și rafinament.

Primul lucru asupra căruia ni s-a atras atenția a fost o Judecată de Apoi pictată pe un perete întreg. Pentru un ortodox venit în vizită scena e familiară până la un punct. Am regăsut iadul cu imaginile lui grotești, îngerii cu cărți și sufletele scoase la lumină, toată iconografia obișnuită în frescele moldovenești. Doar că aici lipsește ceva esențial, Isus. Poziția lui centrală, tradițional presărată cu lumină și autoritate, e acum doar un gol. Peretele respectiv a fost dărâmat în secolul al XVIII-lea pentru a face loc unui altar și pentru a instala o orgă deasupra. Mântuitorul a fost sacrificat la propriu pe altarul modernizărilor liturgice. Rezultatul e aproape comic, dacă nu ar fi atât de bizar, o Judecată de Apoi fără Judecător. O procesiune cosmică rămasă fără magistrat. Îngerii își văd de treabă, demonii își văd de torturi, sufletele își fac numărul, doar Isus lipsește cu desăvârșire, evacuat de capriciile barocului.

Dar partea care m-a impresionat cu adevărat a fost le jubé, o piesă arhitecturală despre care nu știam nimic până atunci. În Albi, le jubé este unul dintre cele mai spectaculoase din Franța. Construit din piatră fin sculptată, pare o dantelărie gotică întinsă pe toată lățimea catedralei. În spate se află corul canonicilor, în față nava pentru credincioși. Arhitectura e atât de delicată, încât ai impresia că un suflu mai puternic l-ar face să se pulverizeze.

Trăznaia numită astfel este, de fapt, o tribună — un zid liturgic transformat în operă de artă. Avea trepte, balcon, arcade și funcționa ca o barieră simbolică între cei care slujeau și cei care asistau. De aici se rosteau predicile și se cântau anumite părți din liturghie. Rolul lui era teologic, practic și, într-un fel, social. Clerul își proteja sanctuarul iar poporul stătea dincoace, în navă. În secolele XVI–XVII multe jubeuri au fost demolate pentru a deschide spațiul bisericii și a apropia credinciosul de altar, dar câteva au supraviețuit miraculos — între ele și cel din Albi.

Nu ai cum să uiți o catedrală ca Sainte-Cécile.

La pas prin orașul vechi

Restul timpului alocat turului cu ghid l-am petrecut plimbându-ne pe stăduțele vechi și liniștite ale orașului. Ne-au fost prezentate tehnici vechi de construcție și două clădiri mai aparte, monumente istorice protejate dar pe care le-am văzut doar din stradă. Prima a fost Maison Enjalbert, o casă cu structură în lemn şi umplutură de cărămidă, datată din secolul al XVI-lea. Cea de-a doua a fost Maison des Viguiers, un hôtel particulier construit în același secol de o familie îmbogățită din comerțul cu pastel — planta din care se obținea celebrul pigment albastru al regiunii, produs cândva din frunze zdrobite și transformate în cocagnes, bile lăsate la fermentat. Înainte de apariția indigo-ului adus din Asia, pastelul făcuse din Albi și Toulouse orașele unei burghezii atât de înstărite încât își ridica palate urbane care ar fi făcut cinste oricărei capitale.

Înainte de despărțire, Ludovic ne-a prezentat un alt fiu celebru al orașului, imortalizat într-o statuie impunătoare. Era Jean-François de Galaup, conte de La Pérouse — exploratorul trimis de Ludovic al XVI-lea să-i concureze pe englezi în descoperirea lumii. A pornit într-o expediție în jurul globului cu două vase, La Boussole și L’Astrolabe, din care nu s-a mai întors niciodată. Dispariția lui a rămas un mister vreme de decenii, până când epavele au fost descoperite pe o insulă din Pacific. Se spune că artefactele care-i stau azi la picioare, la baza statuii, ar proveni chiar de pe navele găsite și scoase din apă.

Cam atât am avut de povestit despre Albi. Șederea noastră în acest oraș ar fi meritat un final apoteotic. În schimb, s-a consumat într-un hotel cam necăjit, care părea construit din containere puse unul peste altul. A fost o întreagă aventură cu urcatul valizelor pe niște trepte șubrede ce se încolăceau abrupt în jurul unor țevi, cu paturile înguste din care puteai cădea fără mare efort… Noroc că nu a trebuit să stăm mult aici, doar o noapte care, din punctul meu de vedere, a trecut repede.