Cahors
Jurnal franțuzesc - capitolul 10

După Saint-Cirq-Lapopie, unde frumusețea părea ținută sub un clopot de sticlă, am plecat spre Cahors, unde am și ajuns devreme. Doar că, înainte de-a ne instala comod la hotel sau de a ne plimba lejer prin oraș, trebuia să ajungem într-un sătuc din apropiere, în Douelle, unde aveam arvunită o degustare de vinuri. Și aici ne-am împotmolit în proverbul … socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din târg. La doi pași de sat am dat peste barierele drumarilor care închiseseră traseul cunoscut de GPS-ul șoferului nostru sloven. Ca să ajungem totuși la vin, a trebuit să ocolim jumătate de provincie, să ne avântăm pe un pod șubred, unde autocarul nostru abia încăpea, și pe care, la întoarcere, șoferul n-a mai vrut să pună roata nici în ruptul capului. Drept urmare, drumul înapoi spre Cahors a durat mai bine de un ceas, pentru că ne-am rătăcit. Aici, cred, și-a băgat necuratul coada. Era firesc, la Cahors e un personaj cât se poate de cunoscut.

Cahors e renumit în Franța pentru vinurile sale și pentru un pod medieval cu trei turnuri, construit peste râul Lot. Coada necuratului a apărut odată cu apariția podului. Legenda spune că primul constructor al podului Valentré era în mare întârziere cu lucrările și, exasperat, a făcut gestul pe care mulți îl fac dar puțini îl recunosc, un pact cu diavolul. Necuratul a acceptat, dar nu pe gratis. La finalul lucrărilor, când ultima piatră avea să fie pusă la locul ei, sufletul meșterului urma să-i revină. Zis și făcut, cei doi au bătut palma. Ajutorul a fost prompt, podul a crescut fără poticneli, nu se mai dărâma. Doar că, pe măsură ce se apropia termenul, meșterului i-a pierit curajul. Ca să scape, i-a dat diavolului o ultimă sarcină, să aducă pe șantier apă într-o sită. Cât timp s-a chinuit dracul cu o asemenea sarcină imposibilă, meșterul a pus ultima piatră pe pod, l-a declarat terminat iar pactul anulat. Supărat, dracul a început să scoată pietre din ultimul turn, una câte una, și să le arunce în râu. Oamenii le puneau la loc în zadar, pentru că dispăreau iar peste noapte. Așa a stat podul secole întregi, cu un turn „mușcat”, până când, în secolul XIX, un arhitect restaurator de monumente a adăugat în zid o mică statuie a dracului cu o piatră în brațe. Ca să fie toată lumea împăcată, inclusiv legenda.

Într-un final am ajuns și noi la podul Valentré, după degustare, dar abia pe înserat așa că nu am stat prea mult în preajmă. Trebuia să ne plimbăm puțin și prin Cahors.

Să le iau pe rând.

O degustare cu vin de Cahors

În bucla râului Lot s-a născut un vin aproape negru, făcut din strugurele Malbec, dens și serios. În Evul Mediu târziu, când papalitatea se mutase la Avignon, acest vin a fost adus în pivnițele papale. Era potrivit pentru liturghie: roșu și gros ca sângele, sobru și grav.Câteva secole mai târziu, același vin a trecut spre Răsărit. În Rusia țaristă, Biserica Ortodoxă căuta un vin roșu-închis pentru împărtășanie. L-a găsit la Cahors și l-a numit simplu kagor. Tradiția spune că Petru cel Mare îl bea „pentru inimă și sânge” și a încurajat folosirea lui în biserici.În timp, rețeta s-a schimbat: kagorul rusesc și moldovenesc a devenit dulce și catifelat, un vin de alinare, nu de asceză — opusul Cahors-ului francez, care a rămas sec, sobru și meditativ. Astfel un vin născut într-un orășel din sud-vestul Franței, a ajuns să slujească, în forme diferite, două lumi și două credințe. Cahors-ul francez, al rațiunii și al ordinii, sânge de Hristos sublimat în disciplină. Kagorul rusesc, al credinței trăite visceral, sânge de Hristos păstrat în dulceața vieții. Poate că în felul acesta vinul și-a împlinit rostul mai bine decât ar fi reușit-o teologii: unind, prin culoare și gravitate, ceea ce istoria despărțise.

Cum să reziști unei asemenea reclame? Degustarea noastră s-a petrecut la Domaine Le Passelys. Am fost întâmpinați de un tânăr simpatic care ne-a poftit într-o sală pregătită pentru oaspeți. Mai întâi ne-a îmbiat cu câteva vinuri albe și roze, făcute din soiuri de struguri provenite din Europa de Est, din Ungaria și Slovacia. Spunea că familia lui a fost printre primii îndrăzneți care au introdus astfel de soiuri în Franța, iar acum mai mulți vecini fac la fel. Ca să facem o pauză între degustări, am fost poftiți într-o altă parte a fermei, unde ni s-a explicat procesul de producție. Apoi a venit timpul vinurilor din Malbec.

Șederea noastră la fermă s-a lungit, pentru că în grup erau destui viticultori amatori. S-a lăsat cu explicații, de la cultivarea viei până la decantarea vinului. Gazda noastră părea că se bucură de atenția asta. Ne-a mărturisit că, în prima lui viață, a fost bancher, dar tatăl lui, proprietarul domeniului și a șaptea generație ce se ocupa de el, când n-a mai putut lucra, le-a dat un ultimatum lui și fratelui său. Ori vin acasă și preiau afacerea, ori o vinde. Au ales via.

Prin oraș

Cahors parcă s-a culcușit într-o buclă adâncă a râului Lot, ca un animal străvechi care și-a găsit locul și nu mai simte nevoia să se miște. A fost, în vremuri medievale, un oraș al negustorilor, al bancherilor și al episcopilor, foarte bogat și uneori suspect, pentru că prosperitatea venea la pachet cu intrigi și cu afaceri făcute pe muchie.

Emblema orașului rămâne Podul Valentré, ridicat în secolul al XIV-lea. Are șapte arcade și trei turnuri fortificate. Aici am oprit și noi cât să-l privim, să-l trecem până pe celălalt mal și să căutăm statuia dracului cocoțată pe turnul din mijloc. În rest, vreme de o oră și ceva, ne-am învârtit prin oraș, suficient cât să-i simțim aerul dens, apăsat, care vine din piatra veche a nenumăratelor clădiri medievale păstrate aproape neschimbate și din râul ce se strânge în jurul lui ca un braț hotărât.

Autocarul ne-a lăsat în spatele Catedralei Saint-Étienne, probabil cel mai important monument din Cahors. La ora când am ajuns noi era deja închisă, așa că i-am dat ocol doar pe dinafară. Este o bazilică masivă, pătrățoasă, cu două cupole rotunde care îi dau un aer aproape oriental. Nu cred că m-a impresionat prea tare, poate ar fi fost altceva dacă aș fi văzut-o și în interior.

După aceea, neavând prea multe idei pentru ocuparea timpului liber, am încercat să urmez puțin traseul grădinilor din Cahors, o plimbare care în alte anotimpuri trebuie să fie minunată. Toamna însă, cele pe care le-am găsit mi s-au părut cam necăjite. Mici parcele de verdeață, unele întoarse cu fundul în sus, altele închise cu grilaje, câteva flori răzlețe, lădițe răvășite de vânt. Plimbarea a fost salvată de spectacolul înserării. Orașul se oglindea în râul Lot în albastrul-portocaliu al apusului.

La capitolul lucruri serioase aș aminti că orașul Cahors a dat Franței câteva nume mari, consemnate prin câteva statui. Dacă o luăm înapoi pe firul istoriei, trebuie amintit întâi Jacques Chapou, erou al Rezistenței în al Doilea Război Mondial, născut aici. Cel mai cunoscut fiu al orașului este Léon Gambetta, omul politic care, în timpul războiului franco-prusac a scăpat din Paris într-un balon și a devenit simbol al rezistenței republicane. În timpul Renașterii, Cahors i-a dat Franței pe Clément Marot, poet și curtean, elegant, ironic, jucăuș, apropiat de curtea regelui Francisc I și a Margaretei de Navara. A avut și necazuri cu Sorbona, care l-a acuzat de „idei prea moderne”. Ideile acestea l-or fi inspirat însă, peste veacuri, pe George Enescu, care a compus „Sept Chansons de Clément Marot”. Și, dacă ne întoarcem mai mult în timp, îl găsim pe Papa Ioan al XXII-lea, originar din Cahors, cel care a înfrumusețat orașul și a ridicat statutul vinului local.

Și uite așa am constatat că un orășel cuminte, de care nu auzisem în viața mea, ascuns în bucla Lotului, a avut și poate încă mai are ambiții mari și oameni care au știut să iasă în lume.

PS. A doua zi dimineață aveam în program o plimbare cu vaporașul în bucla râului Lot. Deși promițătoare, nu a fost deloc o experiență fericită. Vremea se schimbase peste noapte, a început o ploaie insistentă și un vânt cam rece. Pesemne necuratul încerca din răsputeri să ne încurce socotelile în continuare.