Tours Jurnal franțuzesc - capitolul 2
Am rămas datoare cu o poveste despre orașul Tours.
În planul inițial al excursiei noastre, acela propus la înscriere, figurau două nopți dormite în Tours. M-am bucurat când am văzut asta. Mi-am și făcut planuri ca în ziua dedicată unor castele de pe Loara, să mă desprind de grup și să stau în Tours de dimineață până seara. Aș fi avut niște muzee de văzut și m-aș fi bucurat de o pauză în programul nostru agitat. Dar n-a fost să fie. Până să se facă efectiv excursia, cazarea s-a mutat în Amboise. Aș fi putut, desigur, să rămân înțepenită în planul meu inițial, o zi întreagă dedicată orașului Tours, să iau eventual trenul din Amboise până acolo și înapoi. Ideea mi-a ieșit din cap abia după plimbarea oficială prin oraș, de vreo două ceasuri, pe care am făcut-o împreună cu grupul spre înserat. În fond am trecut atunci în revistă cam trei sferturi dintre obiective, cu ce mi-aș mai fi umplut o zi?
Gândul acela cu o zi întreagă în Tours s-a stins repede așadar. A doua zi, în loc să iau trenul am preferat să umplu orele plictisitoare petrecute în autocar, pe când mergeam de la un castel la altul, cu vizite pe internet care să-mi umple golurile de cunoștințe generale despre locurile descoperite în seara precedentă. Și așa am aflat că înainte de a fi un oraș universitar și un punct turistic important pe valea Loarei, Tours a fost un loc de pelerinaj și un preferat al regalității. Totul a început cu Sfântul Martin, un soldat roman care a ales să trăiască diferit și cu abația ridicată pe mormântul lui, care avea să transforme un mic oraș pierdut în Galia romană într-un centru al lumii creștine.
Câte ceva despre Sfântul Martin și abația lui
Sfântul Martin de Tours este o figură esențială pentru creștinismul apusean, deși la noi, în lumea ortodoxă, e aproape necunoscut. S-a născut pe la 316, într-o provincie romană din Panonia, actuala Ungarie și a fost soldat în armata imperială. A rămas în istorie pentru un gest simplu. Văzând un cerșetor înghețat la poarta orașului Amiens și-a tăiat mantia în două și a dăruit o jumătate din ea cerșetorului. În cursul nopții ce a urmat i s-ar fi arătat în vis Hristos purtând acea jumătate de mantie. Din acest episod s-a născut legenda carității creștine în Occident.
Martin a părăsit armata, a devenit ucenicul lui Hilariu de Poitiers și, după o perioadă de viață monastică, a fost ales episcop al Tours-ului. Nu era un teolog, ci un om al faptelor. A predicat blândețea și a creștinat satele păgâne nu prin forță, ci prin exemplu. Pentru lumea apuseană de atunci, militarizată și pragmatică, a reprezentat imaginea rară a soldatului transformat în om al păcii. Se pare că încă de atunci existau diferențe est-vest. Dacă în Răsărit sfințenia se năștea mai ales din contemplație, aici se întrupa în gesturi concrete.
Sfântul Martin a murit în anul 397, la Candes, iar trupul i-a fost adus într-o procesiune până la Tours. Pe locul mormântului său s-a ridicat abația care a făcut faima orașului vreme de o mie de ani.
Abația aceasta a devenit curând una dintre cele mai mari și mai bogate din Europa iar în jurul ei s-a dezvoltat orașul. Pelerinii veneau din toate colțurile creștinătății, regii își căutau acolo binecuvântarea, iar meșteșugarii și negustorii s-au așezat în jurul zidurilor ca să profite de forfota continuă. Tours a crescut din acest amestec de credință, economie și ambiție. Cu timpul, abația a devenit un adevărat oraș în oraș: avea ziduri, turnuri, bibliotecă, școli și o administrație proprie. A rezistat invaziilor, a trecut prin războaiele religioase și, în secolul al XVI-lea, încă mai rivaliza prin prestigiu cu Saint-Denis. Totul s-a sfârșit odată cu Revoluția Franceză. În 1793, abația a fost vândută ca „bun național”, demolată aproape complet, iar piatra ei s-a risipit în construcțiile civile din jur. Mormântul sfântului a dispărut sub dărâmături și a fost redescoperit abia în 1860. Din tot complexul vechi au rămas în picioare doar două turnuri izolate, Charlemagne și cel al fostei colegiale. Și a mai rămas amintirea că odată Tours a fost, vreme de o mie de ani, un centru al lumii creștine.
Catedrala Saint-Gatien
Vizita noastră fulger prin Tours a început cu catedrala și, teoretic, cu o creștinătate încă și mai veche.
Din mica piațetă din fața ei, clădirea mi s-a părut zveltă și ușoară, cu ziduri albe ce se bronzau în soarele de la apus. De aproape mi s-a părut mai degrabă rece și exactă. Mi s-au părut extrem de simpatice cele două turnuri ce par a avea fiecare câte o mică bufniță cocoțată în vârf; ferestrele lor par ochii păsărilor care privesc orașul de sus, neclintite. Construcția catedralei a durat peste trei secole, din secolul al XIII-lea până în al XVI-lea, așa că stilurile s-au amestecat: bază gotică simplă, vârfuri flamboaiante și detalii renascentiste adăugate pe parcurs. Rezultatul e o lecție de arhitectură, nu neapărat de credință.
Sfântul Gatian, cel căruia i s-a dedicat biserica, a fost primul episcop al Tours-ului, venit de la Roma în secolul al III-lea. A predicat în Galia, a fost prigonit, s-a ascuns o vreme într-o grotă, dar a reușit să întemeieze aici prima comunitate creștină. În felul lui, a fost un pionier al credinței, un om tăcut care a pus temelia pe care alții, mai târziu, au ridicat gloria. Despre el nu se mai știu multe lucruri dar numele i-a rămas.
În interior biserica își păstrează zveltețea dar mi s-a părut prea austeră. Prin vitraliile frumoase din spatele altarului, unele dintre cele mai vechi din Franța, lumina pătrundea albastră, ca o liniște filtrată prin sticlă. Într-o capelă laterală se află mormintele celor doi copii ai regelui Carol al VIII-lea și ai Anei de Bretania. Este o lucrare renumită, făcută de un artist pe nume Michel Colombe, din marmură albă, sobru decorată. Sub acea lespede rece au fost puși doi copii morți prea devreme. Puțin mai încolo se află un alt monument, dedicat părinților Anei de Bretania, François al II-lea și Marguerite de Foix. Nu e mormântul lor adevărat, acela se află în Nantes, ci o replică târzie făcută în secolul al XIX-lea, pe vremea când febra restaurărilor și a naționalismului romantic bântuia prin toată Franța.
Pe scurt, Saint-Gatien e o catedrală frumoasă, dar fără mister. Nu emoționează, doar impresionează.
Biserica Saint-Martin
După ce am terminat vizita la catedrală, am plecat în căutarea bisericii Saint-Martin. Nu e departe, dar nici ușor de găsit — noroc cu cupola aceea înaltă și cu statuia impunătoare a sfântului, ridicată în vârful ei. Biserica stă ascunsă între case, semn că orașul medieval era cândva mult mai înghesuit.
Clădirea de azi nu mai are nimic din abația care a făcut odinioară faima locului. Aceea a fost distrusă complet în timpul Revoluției iar biserica actuală, ridicată în secolul al XIX-lea, poartă semnătura arhitectului Victor Laloux — același care a construit gara din Tours. Stilul e neașteptat, neo-bizantin, cu o cupolă centrală și ziduri rotunde, mai apropiat de Orient decât de Loara. În preajma catedralei gotice și a caselor à colombage, pare o apariție venită din altă poveste.
În criptă se află mormântul Sfântului Martin, redescoperit în 1860. Acum se poate zări o lespede simplă, albă, pe care scrie doar Hic requiescit Sanctus Martinus Episcopus. Nimic teatral, doar tăcere și un vag miros de ceară.
Nu departe de biserică se pot zări rămășițele imensei abații de odinioară: două turnuri izolate — Tour Charlemagne și Tour de l’Horloge. Primul, masiv și ușor înclinat, amintește de timpurile carolingiene; al doilea, al fostei colegiale, marchează intrarea în cartierul vechi. Între ele, biserica nouă stă ca o piesă de muzeu a secolului al XIX-lea, născută din nostalgie și din excesul de zel patriotic al epocii.
Piața Plumereau
Ultimul lucru pe care l-am făcut în Tours a fost o plimbărică până în piața Plumereau, unde centrul vechi și-a păstrat farmecul ordonat. Casele cu grinzi de lemn, à colombage, arătau impecabil, cafenelele erau pline de studenți, totul aranjat fără cusur. Timpul n-a fost însă prea generos. La câțiva kilometri ne aștepta hotelul și o eventuală cină, iar în Tours bravul nostru șofer și autocarul, opriți lângă Operă, amândoi la fel de dornici de o pauză binemeritată.
Ce mi-ar mai fi plăcut să fac în Tours? Să am timp să caut curtea fostului Muzeu de Arte Frumoase, chiar lângă catedrală, unde crește un cedru plantat pe la 1800 și e considerat astăzi monument al naturii. Și mi-ar fi plăcut să trag mai mult cu urechea pe străzi, să ascult limba vorbită aici. Se spune că în Touraine se vorbește cea mai frumoasă franceză – limpede, fără accent și fără excese. Poate nu e întâmplător, în această zonă a Franței se întâlnesc nordul sever și sudul iubitor de plăceri, iar limba a păstrat câte ceva de la amândouă.
Am plecat totuși mai devreme decât mi-ar fi plăcut. Tours a rămas ca o poveste neterminată.
AncaHM
Sunt Ulițarnica, adică acea parte a sufletului Mihaelei responsabilă cu zburatul pe covoare fermecate prin cât mai multe cotloane ale Pământului. Dacă sunteți curioși să vedeți lumea prin alți ochi, poftiți de frunzăriți !
