Sâmbătă 21 mai. Începea primul weekend de hoinăreală după ce ,târâș-grăpiș, trecuse și prima săptămână de muncă în Franța. Sorții, ce se ascunseseră printre prognozele meteo, hotărâseră să mă trimită în Petite Bretagne. Tare greu m-am înțeles cu vremea franțuzească. Capricioasă, mohorâtă, friguroasă, mi-a dat mult de furcă. Toată săptămâna stăteam cu ochii pe aplicațiile meteo să găsesc o destinație de weekend cu timp frumos. Un joc de-a v-ați ascunselea cu ploaia din care n-am ieșit cu totul și cu totul bătută. Dar nici învingătoare. N-am scăpat de norii și vânturile Atlanticului decât în Provence.
Pentru primul sfârșit de săptamână destinația câștigătoare a fost așadar Bretania. La Petit Bretagne, căci așa numesc bretonii acest colț de lume, pentru a o deosebi de sora mai mare, Britania cea de peste canal, țara lor de obârșie. Planurile mele erau de-a dreptul utopice. Aș fi vrut să mă plimb de-a lungul Coastei de Smarald, a Coastei de Granit Roz, să vizitez Saint Malo, Dinan, Cancale și în special Mont Saint Michel ce se găsea la o aruncătură de băț de Saint Malo, locul în care îmi instalasem eu cartierul general. Prea mult pentru un amărât de weekend. Până la urmă m-am concentrat pe orășele, celelalte destinații le-am amânat pe altădată.
Programul meu de weekend, autoimpus dealtfel, era de-a dreptul draconic. Scularea dis de dimineața, pe la ora cinci sau șase, în funcție de ora de plecare a TGV-ului. Mult mai devreme decât trezirea de peste săptămână. Urma apoi drumul până la gara, aproape întotdeauna alta, de unde luam trenul ce mă purta timp de două-trei ore spre alt colț al Franței. De data asta am plecat din gara Montparnasse. Până la Rennes, capitala Bretaniei, am făcut vreo două ore iar de-acolo încă una până în Saint Malo. Pe la ora 11 ajunsesem deja la destinație. Puteam începe explorarea. N-am rămas aici însă. Am luat iarăși trenul și m-am îndreptat spre Dinan, un mic orășel construit din vremuri de demult la începutul estuarului râului Rance.
Parcă nimerisem în Evul Mediu. Am găsit un orășel pitit după ziduri groase de cetate, cu case construite fie din blocuri de granit cenușiu fie din bârne groase de lemn. Străzi înguste, pitorești, șerpuitoare m-au zăpăcit de-a dreptul. Parcă mai trecusem pe-aici și acum un sfert de ceas.
Prima surpriză plăcută, casele pe structură de lemn, așa cum mai văzusem prin Alsacia. O plăcuță din Place des Merciers povestea călătorului că pe la început de secol al XIX-lea erau mai mult de o mie de case de lemn în Dinan. Astăzi au supraviețuit doar șaptespezece. Interesante căsuțele astea. În vremurile acelea de demunt se plătea impozit pe amprenta casei la sol. Ce și-au zis neguțătorii. Ia să construim un parter mititel, iar etajele superioare din ce în ce mai mari. Și așa au ajuns ca la etajul doi vecinii să-și dea mâna pe fereastră. Sau ca primul etaj să fie construit deasupra drumului și să fie sprijinit de bârne groase, să nu cadă în capul trecătorului.
După ce m-am învârtit cât m-am învârtit pe străduțe am urcat și pe metereze. Am urmat Chemin de Ronde din turn în turn, de-a roata unei jumătăți de oraș.
Dar cel mai mult mi-a plăcut plimbarea pe Rue du Jerzual iar apoi pe Rue du Petit Fort ce m-a dus din vârful dealului pe care e construită cetatea în micul port Dinan. O mulțime de case pitorești, mici hoteluri, pravălii cu suveniruri, restaurante, galerii de artă. Să nu se plictisească nimeni. M-am învârtit puțin și prin port iar apoi am făcut cale întoarsă pe același drum.
Cum alte idei de hoinăreală nu mai aveam am decis să mă întorc în Saint Malo. Am luat trenulețul ce semăna foarte tare cu Săgeata Verde din Aradul copilăriei mele și dusă am fost.
Fii primul care comentează