Poitiers
Jurnal franțuzesc - capitolul 3

Din Tours am pornit-o spre sud, prin străvechea Aquitanie, mereu în căutarea unor urme medievale, pentru a fi consecvenți cu numele excursiei noastre. Pe măsură ce coboram, peisajul se îmblânzea, iar aerul devenea mai cald și mai luminos. Nu intram doar într-o altă regiune, ci într-o altă lume – cea a ducilor de Aquitania, a trubadurilor și a curților cavalerești, acele cours d’amour care, se spune, au lăsat Franței moștenire politețea și rafinamentul, poate chiar fandoseala.

Despre istoria Aquitaniei

Despre istoria feudală a Aquitaniei nu am știut mare lucru înainte de plecarea în excursie. Doar ceva vag, legat de războiul de 100 de ani ce a dus la prăbușirea ducatului și integrarea lui în regatul Franței– o anexare care i-a dublat acestuia teritoriul. Dar în zilele noastre cărțile de istorie se află la purtător așa că în orele petrecute în autocar m-am mai pus la punct nițel. Concluzia la care am ajuns a fost că, până la urmă, istoria feudală a Aquitaniei se poate citi, aproape simbolic, între cele două bătălii așa zise de la Poitiers, cea din 732 și cea din 1356. Prima a marcat începutul lumii medievale, a doua, sfârșitul ei.

Înainte de toate însă a existat o provincie romană numită Aquitania Prima ce acoperea o mare parte din sud-vestul actual al Franței, între Loara, Pirinei și Atlantic. Iar după prăbușirea Imperiului Roman, teritoriul a fost dominat de regatele vizigote și apoi a fost cucerit de franci.

În anul 732, Carol Martel a învins armatele arabe care înaintau din Peninsula Iberică, oprind expansiunea musulmană în Europa occidentală. Victoria francilor, obținută în apropierea orașului Poitiers, a consfințit dominația francă asupra Galiei și a pregătit terenul pentru dinastia carolingiană. Aquitania, până atunci un regat autonom, a fost integrată treptat în noua ordine feudală instituită de ei. Cu toate acestea Aquitania a rămas mereu o zonă de contact și sinteză între romanitate și barbarie, între nordul feudal și sudul liber, între Biserica latină și influențele mozarabe venite din Spania. Această poziție geografică și culturală ar putea explica diversitatea și deschiderea care au caracterizat-o timp de secole.

După căderea puterii carolingienilor a apărut între Loara și Pirinei o civilizație distinctă, bogată și rafinată, cea a Ducatului de Aquitania. Tradițiile romane s-au amestecat aici cu un soi de stil de viață mai autonom iar limba occitană a devenit instrumentul unei culturi curteneşti unice. Capitala politică și culturală a fost Poitiers, oraș vechi, cu mănăstiri, școli și o curte ducală celebră pentru eleganță și rafinament. Apogeul acestei culturi a fost atins în secolele XI–XII,  sub conducerea ducilor Guillaume și apoi a Eleonorei de Aquitania. Alienor, cum e numită în această parte de lume, educată, independentă și pragmatică a fost regină a Franței și apoi a Angliei, ducând cu ea, ca zestre, vastele teritorii sudice. La curtea ei din Poitiers s-a născut poezia trubadurilor și idealul iubirii curteneşti care a schimbat imaginea femeii în cultura europeană.

După secolul al XIII-lea, echilibrul s-a rupt. Cruciada împotriva catarilor au adus în sud armatele și dogmele nordului. Ordinea feudală s-a centralizat, iar polul de putere s-a mutat la Paris. În 1356, în timpul Războiului de 100 de Ani, a doua bătălie de la Poitiers s-a încheiat cu înfrângerea regelui Franței, Ioan al II-lea, capturat de englezii conduși de Prințul Negru. Pentru o clipă, Aquitania a redevenit engleză, dar autonomia ei s-a încheiat definitiv odată cu victoria finală a Franței în 1453. Undeva pe drum s-a pierdut acea lume de tranziție și rafinament, unde credința, rațiunea și eleganța se întâlneau firesc, înainte ca nordul să-și impună ordinea și duritatea.

Și totuși, dacă Parisul a dat Franței rațiunea și statul s-ar putea spune că Aquitania i-a dat spiritul și stilul. Poitiers, fosta capitală ducală, a rămas și după aceea un loc al spiritului. În 1429, Ioana d’Arc a fost anchetată aici, pentru a se verifica autenticitatea revelațiilor ei. Teologii de la Poitiers i-au dat dreptate iar verdictul lor i-a deschis drumul spre Reims. O femeie venită din nord, animată de credință, primea astfel confirmarea într-un oraș care, cu două secole înainte, o venerase pe Eleonora. La puțină vreme după aceea, în 1431, s-a întemeiat Universitatea din Poitiers, una dintre cele mai vechi din Franța. Printre studenții ei s-au numărat François Rabelais și mai târziu René Descartes. Primul a adus râsul și spiritul liber al Renașterii, al doilea rigoarea gândirii moderne. Tot aici a trăit o vreme și Jean Calvin, înainte de Reformă. E puțin probabil ca ideile lui să fi venit din rafinamentul trubadurilor ci mai curând din vechea răzvrătire a catarilor — aceeași dorință de puritate și de ordine morală aspră.

Despre o fereastră de oportunitate

Înainte de apariția sufragetelor și a feministelor a existat o perioadă — culmea, în mijlocul așa-numitului Ev Mediu întunecat — în care femeile s-au putut bucura de o mai mare libertate. Se pare că un astfel de moment de respiro apare adesea în vremurile de tranziție între două feluri de-a gândi lumea, atunci când ordinea veche s-a destrămat iar cea nouă nu s-a așezat încă. Perioadele acestea sunt fragile și rare dar tocmai de aceea merită recunoscute și păstrate în memorie.

În primele secole de după prăbușirea Imperiului Roman, societatea europeană a fost un amestec de haos și libertate. Legea romană, care fixase femeia sub tutela masculină, dispăruse din practică iar ordinea feudală și canonică nu se născuseră încă pe deplin. În acest interval de câteva secole — aproximativ între secolele IX și XII — femeile din Europa occidentală au cunoscut o libertate relativă, ce avea să fie sufocată rapid de epocile următoare.

În absența unei autorități centrale și a codificărilor rigide, viața socială era guvernată de cutume. Femeile puteau moșteni pământuri, conduce domenii, încheia contracte, depune mărturie și în unele cazuri, puteau profesa meserii liberale. În regatele germanice, anglo-saxone sau în sudul Franței, văduvele și fiicele fără frați administrau moșii și aveau drepturi juridice proprii. În mediul urban în formare, femeile lucrau alături de soții lor în ateliere și mai târziu au devenit chiar meșteri cu drepturi depline, recunoscute în bresle – mai ales în domeniile textilelor, al broderiei sau al miniaturii.

Această libertate însă a fost o excepție temporară. Din secolul al XII-lea, odată cu renașterea dreptului roman la Bologna și consolidarea dreptului canonic, femeia a fost redefinită juridic ca minoră perpetuă. Mănăstirile mixte au fost interzise iar femeilor li s-a limitat accesul la educație și la viața publică. Din secolul al XIII-lea, statutul lor s-a restrâns treptat la cel domestic și familial. Paradoxal, tocmai Renașterea, care a proclamat libertatea individului, a îngustat libertatea femeilor, transformându-le în muze sau simboluri, dar nu în actori sociali.

A existat, așadar, o fereastră scurtă și luminoasă în care femeile au participat la construcția lumii medievale pe picior de egalitate cu bărbații. Apoi fereastra s-a închis. Tot aprofundând problema acestei portițe am descoperit nume de care nu auzisem în viața mea. Ca de exemplu Hrotsvitha din Gandersheim (aprox. 935-1002), o călugăriță saxonă ce a fost poate prima femeie dramaturg a Europei. Scria piese inspirate din autorii latini, dar cu eroine creștine și era admirată chiar de împărați. Apoi Trotula din Salerno (circa 1050–1097), medic în celebra școală din sudul Italiei, care a redactat tratate despre sănătatea femeilor și despre naștere – texte care au circulat în manuscris vreme de secole. Sau Ermengarde de Narbonne (1127–1197), o femeie din nobilimea Languedocului care a condus un oraș-port vreme de patruzeci de ani, a fost diplomat, arbitru în conflicte și protectoare a artelor. Sau abatesa germană Hildegard von Bingen (1098–1179) care a fost compozitoare, naturalistă, teolog respectat și una dintre cele mai influente voci spirituale ale Evului Mediu.

Despre Eleonora de Aquitania (1122–1204) auzisem multe, este unul din personajele mele favorite din Evul Mediu, alături de Frederic al II-lea de Hohenstaufen. A fost regină a Franței și apoi a Angliei, a participat la o cruciadă și a fost protectoarea trubadurilor. Curtea ei de la Poitiers a fost un model de rafinament, echilibru și eficiență. După Eleonora, felul ei de a trăi și de a înțelege lumea a fost continuat, în forme diferite, de cele două fiice ale sale cu regele Franței, chiar dacă ea le-a părăsit după divorț. Marie de Champagne (1145–1198) a devenit patroana poeților și gânditorilor de la curtea din Troyes. Sub protecția ei, Chrétien de Troyes a scris Lancelot și Perceval, opere care au introdus în literatura occidentală ideea de iubire curtenească și de rafinament moral. Aliénor de Poitiers, devenită regină a Castiliei (1150–1214), a dus cu ea în Peninsula Iberică același spirit al curților din sudul Franței. A protejat poeții și a susținut cultura în anii în care Spania creștină începea să se reconstruiască după secole de dominație arabă.

Dar acum ar fi momentul să închei această lungă introducere și să povestesc ce am văzut în Poitiers. Din păcate nici aici nu am avut alocat prea mult timp, doar vreo două ceasuri de plimbare, cât să ne dezmorțim picioarele între două drumuri cu autocarul. Pentru a nu pierde prea mult timp am început plimbarea din buricul dintotdeauna al orașului Poitiers, din piața bisericii Notre Dame la Grande.

Biserica Notre Dame la Grande

Din păcate pentru noi, cea mai importantă clădire medievală din Poitiers nu ne-a fost accesibilă, era închisă pentru reparații. Singurul lucru pe care l-am putut face a fost să-i dăm un ocol și să-i admirăm fațada principală.

Biserica Notre-Dame-la-Grande este considerată una dintre capodoperele artei romanice din Franța. A fost ridicată între secolele XI și XII și se remarcă prin fațada vestică, bogat sculptată, care dă spre piață. Relieful redă scene din Vechiul și Noul Testament, cu apostoli, profeți și o întreagă poveste a mântuirii spusă în piatră. În Evul Mediu, întreaga fațadă era pictată în culori vii, iar astăzi, în serile de vară, fațada e adusă la viață de un spectacol de lumini care reface culorile originale – o reconstituire subtilă, menită să amintească lumii de splendoarea ei de odinioară. Din păcate nu am putut intra în interior pentru a vedea  vechi picturi murale, printre care un Hristos Pantocrator și o scenă a Adormirii Maicii Domnului, ce ne-ar fi amintit poate de casă. Deși nu este o catedrală, biserica a fost multă vreme centrul vieții orașului, aici se țineau târgurile, sărbătorile și adunările. Notre-Dame-la-Grande a fost pentru Poitiers cam ce a fost piața mare pentru alte orașe, un loc de întâlnire între sacru și profan.

Palatul ducal

După ce-am părăsit biserica ne-am învârtit puțin pe străzile orașului pentru a găsi vechiul Palat ducal. Norocul ne-a zâmbit de data asta, pentru că, ajunși mult înainte de ora deschiderii am fost totuși poftiți în marea sală de ceremonii din bunăvoința unui domn amabil.

Palatul ducilor de Aquitania, ridicat în secolul al XII-lea pe temeliile unui palat episcopal mai vechi, a fost reședința ducilor de Poitou și a celebrei Eleonora de Aquitania. După căsătoria ei cu Henric Plantagenet, palatul a devenit pentru o vreme o curte regală angevină, loc de întâlnire între Franța și Anglia.

Cea mai impresionantă parte a clădirii este Salle des Pas Perdus – Sala pașilor pierduți – nume poetic dat în general unei săli de trecere dar care aici desemnează un spațiu monumental, aproape cât o navă de biserică. A fost construită pe la 1190, din inițiativa Eleonorei și găzduia ceremonii și adunări. Are tavan de lemn cu grinzi aparente și trei șeminee uriașe din piatră, adăugate mai târziu, în secolul al XV-lea, de Carol al VII-lea. Se spune că aici s-au ținut judecăți, recepții și consilii regale, dar și serbări, banchete și reprezentații. E ușor să-ți imaginezi cum, în vremurile Eleonorei, în sala aceasta răsunau cântecele trubadurilor și râsetele saltimbancilor, mult înainte ca judecățile și legile să le șteargă ecoul.

Deși rece și impunătoare, sala păstrează ceva din măsura și rafinamentul Aquitaniei. În ea se simte ordinea ducilor, dar și umbra unei femei care a știut să dea sare și piper unei lumi întregi, Eleonora.

Catedrala Saint-Pierre

N-am stat prea mult în Sala pașilor pierduți, din politețe față de bunăvoința gazdelor. Apoi am luat-o drept, de-a lungul lui Rue de la Cathédrale până am ajuns la Catedrala Saint-Pierre din Poitiers.

Ridicată în a doua jumătate a secolului al XII-lea, sub Henric al II-lea Plantagenet și Eleonora de Aquitania, catedrala este un exemplu de gotic timpuriu, lat și echilibrat, fără dramatismul celor din nord. În interior, cel mai puternic m-a impresionat vitraliul din capătul corului, unul dintre cele mai vechi din Franța. În el, Răstignirea și Învierea sunt așezate împreună, ca două fețe ale aceleiași povești. De obicei, în bisericile catolice, povestea lui Iisus se termină cu Răstignirea iar imaginea Învierii e rar înfățișată. La Poitiers am regăsit-o în sfârșit, într-un vitraliu care o lasă să se întrevadă cu modestie. În partea de jos a vitraliului sunt prezentați Henric și Eleonora, în rugăciune. Într-o capelă laterală am descoperit picturi murale vechi, pe bolta de ogive, cu îngeri și sfinți desenând o lume mai blândă decât cea de afară. Iar în spatele altarului privirea e atrasă de șapte statui de apostoli. Provin din mausoleul episcopului Geoffroy de Saint-Belin, ridicat în 1611. Odinioară erau înălțate pe console dar sub ele s-au descoperit, în 2015, picturi murale din secolul al XIII-lea. Acum stau coborâte pe socluri metalice, redate lumii după restaurare.

Biserica Sainte-Radegonde

Nu departe de catedrală am dat peste o altă biserică ce părea a fi veche de când lumea. Biserica Sainte-Radegonde a fost ridicată pe locul unei mănăstiri întemeiate de o regină care a devenit sfântă. Nu a trăit în fereastra de oportunitate pe care o aminteam la început dar a fost totuși o femeie remarcabilă.

Radegonda era fiica unui rege turingian și soția regelui franc Clotaire. A trăit în secolul al VI-lea, într-o lume dură, unde femeile erau prăzi și garanții de pace. A fost răpită în copilărie și dusă la curtea francilor unde a fost crescută ca o prizonieră onorabilă și forțată mai târziu să se căsătorească cu însuși regele, împotriva voinței sale. După ani de violență și după ce a fost martoră la uciderile comandate de soțul ei împotriva propriei familii și-a găsit curajul de a fugi de la curte și de a cere adăpost la episcopul din Poitiers. A cerut azil bisericesc, a renunțat la coroană și s-a făcut călugăriță. A întemeiat prima mănăstire de femei din Galia, Abbaye Sainte-Croix și a trăit în pace, dedicându-se îngrijirii celor săraci și bolnavi.

Biserica actuală ce-i e dedicată, păstrează puțin din construcția originară, fiind refăcută în secolele XI și XIII, dar atmosfera ei e diferită și parcă seamănă întrucâtva cu aceea a începuturilor. În cripta de sub cor se află sarcofagul sfintei, înconjurat de flori și lumânări aprinse de pelerini. Pe coloanele din jurul altarului se mai păstrează urmele unor picturi din secolul al XIII-lea, cu sfinți și motive vegetale. Sunt aproape șterse, dar tocmai această fragilitate le dă un farmec tăcut. Un ochi obișnuit cu icoanele ortodoxe le recunoaște imediat, aceeași lumină caldă, aceeași blândețe a privirilor, ca o amintire comună a începuturilor creștine.

După monumentalitatea rece a catedralei, biserica Sainte-Radegonde pare aproape umană, un loc de rugăciune, nu un spectacol regal.

Și cam atât … După două ore de plimbare m-am urcat din nou în autocar cu senzația că Poitiers este deopotrivă un oraș de vizitat cât și de înțeles. Aici trecutul nu te copleșește ci te însoțește, ca un ghid tăcut care știe mai mult decât spune. Îți vorbește pe rând despre regine și călugărițe, despre trubaduri și filozofi, despre piatră și lumină. Și dacă îl asculți cu răbdare, îți arată felul în care s-a ivit, din echilibru și curiozitate, spiritul acestei Franțe de mijloc – nici nordică, nici sudică dar suficient de echilibrată cât să se creadă centrul lumii. Așa după cum, la urma urmei, ne credem cu toții locurile în care ne-am născut.