Saint-Émilion, dar fără vin
Jurnal franțuzesc - capitolul 4

Am mai fost în Saint-Émilion, cu ceva ani în urmă, dar atunci m-am concentrat doar pe ce există deasupra pământului, chateau-urile cu viile și vinurile lor, străduțele abrupte și cannelé-urile dulci. Drept să spun nu aș fi revenit din proprie inițiativă în Saint-Émilion dar a fost musai, era trecut în programul excursiei noastre prin Franța Medievală. Într-un fel m-am bucurat pentru că de data asta urma să ignorăm vinurile cu desăvârșire și să ne concentrăm pe ce merită vizitat dedesuptul pământului.

Organizatorii excursiei noastre au considerat că la Saint-Émilion ceea ce merită vizitat sau văzut sunt chilia, capela, catacombele și biserica, toate săpate în stânca aceea poroasă, construcții ce-au creat faima localității în timpul Franței cu adevărat medievale. Vizita aceasta nu se face orișicum și orișicând, ci doar la anumite ore și însoțit de un ghid local. Spre surprinderea mea am aflat că întregul complex se află astăzi în proprietate privată, dar nu a bisericii. Ghidul ne-a explicat că acesta ar fi motivul pentru care nu aveam voie să facem fotografii înăuntru. Eu am ajuns însă la o altă concluzie, cam răutăcioasă, recunosc. Dacă imaginile ar circula liber s-ar risipi misterul și, odată cu el, și o parte din numărul biletelor vândute.

Am început vizita în chilia lui Saint Émilion, o grotă modestă în care pustnicul ar fi trăit în secolul VIII. Ni s-a arătat patul de piatră, o mică nișă pentru rugăciune și o sursă de apă considerată vindecătoare. Cea mai importantă „piesă de mobilier” era însă un scaun, tot de piatră, util femeilor care-și doreau copii. Apoi am intrat în Capela Trinității, unde se mai păstrează fresce din secolul XIV, cu sfinți pictați în ocru și roșu, decolorate de umezeală și timp. După capelă am coborât spre catacombe — o rețea de galerii și morminte săpate în stâncă, cândva loc de înmormântare pentru primele comunități creștine din regiune.

La final am ajuns în biserica monolită, săpată direct în stâncă între secolele XI și XII. Cu cei aproape patruzeci de metri lungime ai navei și coloanele ei masive, e considerată cea mai mare biserică subterană din Europa. Ghidul ne-a spus, cu o undă de ironie și mândrie, că piatra extrasă la săpare a fost vândută, așa că biserica și-a plătit singură construcția — un exemplu de eficiență locală, dar și de zgârcenie franțuzească în toată splendoarea ei. Recunosc, biserica a fost singura care m-a impresionat cu adevărat, chit că e nițel butucănoasă. Mi-au plăcut îndeosebi îngerii sculptați pe tavan, acolo la unsprezece metri înălțime.

Tot atunci am aflat că sub sat exista multe alte tuneluri asemănătoare, un labirint subteran vechi și poros unde ajung rădăcinile viței de vie și ale copacilor de la suprafață. Chiar și în biserică plutea o rădăcină coborâtă din tavan. Mi s-a părut cea mai puternică prezență din tot locul.

În rest, nu am făcut mare lucru. M-am învârtit pe străduțe, profitând de aerul călduț de toamnă.

Iar concluzia scurtei escale… La prima vizită în Saint-Émilion am luat-o pe urmele vinului și nu am prea întâlnit sfinții. A doua oară am luat-o pe urmele sfinților, dar tot la un soi de vin am ajuns. Oare nu spune asta ceva despre lumea în care trăim?

+2

0