Toulouse
Jurnal franțuzesc - capitolul 6

Am plecat din Bordeaux a doua zi dimineața, la o ora când orașul părea că nu se dezmeticise încă bine din somn. Am luat-o în sus pe Garonne, spre inima Languedocului, un soi de terra incognita pentru mine. Destinația acelei zile era Carcassonne, inima sensibilă și medievală a Languedocului, unde trebuia să ajungem după-amiza. Pînă acolo însă urma să facem un popas scurt în inima modernă, vie și vibrantă a acestei regiuni, în Toulouse. Din păcate, pauza aceasta de dezmorțire a fost mult prea scurtă și mi-a lipsit foarte mult un Alexandre care să ne explice una alta despre actuala capitală a Languedocului.

Toulouse este în zilele noastre unul dintre cele mai mari orașe ale Franței, cu peste jumătate de milion de locuitori și o aglomerație metropolitană de peste un milion și jumătate. Este urmașul Tolosei, veche așezare celtică ce-a fost preluată și dezvoltată de romani după cucerirea Galiei, mai veche decât Parisul. Drept să spun, mă așteptam să găsesc aici un alt oraș frumos dar oarecum așezat și liniștit, asemănător cu cele vizitate deja. Nici vorbă de așa ceva, Toulouse mi s-a părut surprinzător de tânăr și de dinamic, se vede de la o poștă că e un oraș universitar important. Străzile sunt animate, terasele pline, iar zonele centrale aveau un ritm tineresc. Mă gândesc că la efervescența orașului contribuie și prezența masivă a industriei aeronautice și de cercetare — Airbus, școli de inginerie, institute — care atrage tineri profesioniști din toată Franța. Și probabil, precum în Bordeaux, francezi din nord s-au mutat definitiv aici atrași fiind de o viață „mai franceză” decât poate oferi zona pariziană.

Un alt lucru ce frapează un călător aterizat în centrul Toulose-ului este culoarea străzilor, un cărămiziu rozaliu ce i-a adus renumele de Ville Rose. O culoare mult prea frivolă pentru un loc atât de serios. Dar podoaba aceasta nu s-a născut din capriciu ci din pricini geologice. În valea Garonnei nu prea există piatră, materialul favorit al constructorilor francezi, ci doar un lut încăpățânat, plin de oxizi de fier, care la ardere devine roz-ocru. Orașul a fost construit cu ce se avea la îndemână, iar cărămida aceea subțire și caldă, combinată cu puțină piatră albă pe la colțuri și ferestre, a dat Toulouse-ului culoarea distinctivă și mult mai blândă decât a suratelor lui nordice. Rozul de Toulouse nu e un ornament, ci o identitate născută din lipsuri, o frumusețe impusă de pământul locului.

Organizatorii excursiei ne-au alocat un timp extrem de scurt pentru descoperirea orașului Toulouse. Mă gândesc că s-au gândit să nu ne amețească prea tare și s-au concentrat strict pe tema excursiei, Franța Medievală. Păcat, un asemenea oraș ar fi meritat o atenție mai distributivă. Așadar, în program erau trecute două vizite mari și late, la două din cele trei repere religioase majore. Primul era Saint-Sernin, una dintre cele mai mari bazilici romanice din Europa și un important nod turistic medieval, integrat pelerinajelor spre Compostela. Al doilea era Saint-Étienne, catedrala orașului. Pentru că mă știu iute de picior am hotărât să mă desprind de grup și să-mi iau soarta în propriile mâini cu intenția de-a ajunge și la reperul numărul trei, la Convent des Jacobins, mănăstirea dominicană unde trebuie să fi trăit pe vremuri și Toma d’Aquino.

Autocarul s-a străduit să se apropie cât mai mult de centrul orașului pentru a câștiga timp și a ne proteja oasele bătrâne de plimbări prea lungi. Ne-a debarcat în dreptul unei mici și frumoase piațete, Place d’Armenie, unde avea să ne aștepte două-trei ceasuri cât bântuiam noi prin oraș. Un loc de întâlnire extrem de pitoresc și greu de uitat sau confundat, cu o clădire de birouri ce amintea de o fostă biserică, o fântână arteziană ce amintea de Garonne și o minunată cruce armenească ce amintea de Caucaz.

De acolo am luat-o drept înainte până în Place du Capitole, piața principală a orașului Toulouse și centrul său administrativ încă din Evul Mediu. Piața este dominată de o mare clădire de cărămidă roz și piatră albă numită (cum altfel) Capitole, sediu al primăriei și al vechiului consiliu municipal (Capitouls), construită în forma actuală în secolul al XVIII-lea. În fața ei se deschidea o piață imensă, în întregime pietonală, unde abia aveai loc să te strecori printre mesele și scaunele restaurantelor și cafenelelor pe de o parte și printre tarabele unei fête foraine.

M-am învârtit puțin prin ea pentru că eram în căutarea unui magazinaș ce vindea o specialitate locală, bomboane violettes de Toulouse iar eu rezist cu greu unei tentații dulci. Zice-se că violetele sunt floarea-emblemă a orașului, o tradiție veche de peste două secole. Inițial bomboanele astea nu erau deloc bomboane ci petale de violete înghețate în zahăr, cristale fragile, cu o aromă florală discretă și neașteptată. Moda lor ar fi apărut în secolul al XIX-lea, pe vremea când în jurul orașului se dezvolta o mică industrie de cultivare a violetei. Le-am găsit și eu până la urmă sub două forme petale cristalizate în zahăr și bomboane tari, dulci-acrișoare, cu un ușor iz de violete. Recunosc, pentru mine personal au fost o dezamăgire.

Bazilica Saint-Sernin

Din Place du Capitole până la Basilica Saint-Sernin nu e drum lung ci doar unul care te conduce parcă prin quintesența orașului, pe străzi nu prea late, flancate de clădiri din cărămidă roz. Turnul basilicii se vede de departe, precum un far călăuzitor atât pentru turistul modern cât și pentru predecesorul său medieval, pelerinul plecat în căutare de moaște și o altfel de salvare personală. Turnul, octogonal și ridicat în trepte, rămâne unul dintre reperele distinctive ale orașului.

Bazilica Saint-Sernin este de-a dreptul impresionantă, una dintre cele mai mari biserici romanice din Europa și un important monument religios al Evului Mediu occitan. A fost construită între secolele XI și XII, pe locul mormântului Sfântului Saturnin (Sernin), primul episcop al orașului, martirizat în secolul al III-lea. Pe vremuri biserica făcea parte dintr-o abație benedictină și devenise încă din Evul Mediu o etapă majoră pe Via Tolosana, unul dintre drumurile pelerinilor spre Santiago de Compostela.

Bazilica este imensă: o navă lungă, de aproape o sută de metri, un transept larg și un deambulatoriu cu capele radiale — tipice bisericilor de pelerinaj — unde erau adăpostite odinioară racle cu moaște. Într-un fel vizita noastră s-a desfășurat aidoma cu cea a pelerinilor de acum câteva sute de ani. Am intrat pe o poartă a transeptului, am urmat calea deambulatoriului, am căscat gura la capele și am tras cu ochiul printre gratiile grilajului ce separa altarul și corul de restul bisericii.

În Evul Mediu, aceeași biserică era pregătită să primească zilnic câteva sute de oaspeți, cam cât vizitatorii de astăzi. Doar că acum nu se mai numesc pelerini, ci turiști, iar motivația vizitei e probabil complet diferită. În Saint-Sernin vezi însă pe viu un exemplu al spiritului organizatoric al benedictinilor, care au inventat un soi de arhitectură medievală a pelerinajului: biserici cu deambulatoriu, acel coridor circular plasat în spatele și în jurul altarului, cu capele radiale, mici „stații” laterale unde erau expuse relicvele. Regula practică era simplă: 1) localnicii intrau pe poarta principală și asistau la liturghie în navă, 2) clerul oficia în cor și 3) pelerinii erau dirijați pe un traseu separat, ca să nu blocheze slujba. Intrau pe o ușă laterală, treceau prin deambulatoriu, se închinau la relicve și ieșeau tot lateral, fără să se intersecteze cu mulțimea din interior.

Mi-au atras atenția și picturile rămase pe pereți, urme palide de frescă romană, cu linii simple și culori calde, atât cât a mai îngăduit timpul. Nu sunt spectaculoase, nu vor să impresioneze, par mai degrabă semne ale unei lumi în care frumusețea părea un lucru serios și discret. Pe alocuri se mai vede câte o figură, câte un contur, ca o respirație a Evului Mediu rămasă prinsă în cărămidă.

 

Couvent des Jacobins

După ce-am părăsit basilica benedictină am plecat în căutarea concurenței, vechea mănăstire a dominicanilor din Toulouse. Este denumită într-un fel ciudat, pentru mine cel puțin, Couvent des Jacobins. Povestea numelui e lungă și încâlcită. În Franța dominicanii erau numiți iacobini din pricina unei vechi mănăstiri de-a lor din Paris, aflată pe Rue Saint-Jacques, adică strada Sfântului Iacob. Câteva sute de ani mai târziu, pe timpul Revoluției franceze, un cuib cam fundamentalist al revoluționarilor obișnuiau să se întâlnească în aceeași mănăstire. Așa că au primit tot numele de iacobini. Ideea e că în Toulouse frații dominicani au fost atât de bine înșurubați în istoria locului încât nu au putut fi detronați de iacobinii revoluției. Spre deosebire de restul Frantei în Toulouse iacobini = călugări dominicani ≠ revoluționari.

Biserica mănăstirii nu m-a impresionat cine știe ce pe dinafară pentru că era acoperită de sus până jos de schele dar mi-a luat piuitul în momentul în care am intrat în ea. Edificiul e auster, realizat aproape integral din cărămidă în stil gotic timpuriu. A fost început în 1230, la scurt timp după fondarea Ordinului Predicatorilor și a fost terminat abia în secolul al XIV-lea. Interiorul este împărțit în două nave paralele despărțite mai degrabă formal de un șir de coloane centrale care se deschid în vârf în 22 de nervuri, transformând parcă încăperea într-o pădure de piatră.

Mănăstirea aceasta este vestită și pentru că adăpostește relicvele Sfântului Toma d’Aquino, transferate aici în anul 1369. În acele vremuri dominicanii nu erau considerați încă domini canes (câinii domnului sau poate ai papalității), cum aveau să fie porecliți mai târziu, în plin conflict cu ereziile și odată cu nașterea Inchiziției. La început erau mai degrabă un ordin urban de predicatori instruiți, buni teologi și buni vorbitori, trimiși să explice credința în piețe, în orașe și în universități, pe limba vernaculară și nu în latină. Poate tocmai această înclinație spre rigoare și rațiune l-a atras și pe Toma în rândurile lor.

Departe de mine pretenția de-a înțelege filozofia Toma d’Aquino. Se spune despre ea că stă la fundația modului occidental de a privi lumea. În secolul al XIII-lea, când universitățile abia prindeau formă, Toma a oferit o metodă clară de a gândi și de a discuta: obiecții, contra-argument, răspuns, verificare. A devenit, aproape fără să vrea, modelul după care s-au organizat facultățile medievale. Ideea lui centrală era simplă și liniștitoare: omul, prin rațiunea lui, poate înțelege ordinea lumii și intenția lui Dumnezeu, iar cunoașterea nu este o îndrăzneală, ci o datorie. Iar de aici și până la ideea că omul e buricul lumii nu a mai fost decât un pas.

La acest pas o fi contribuit poate și magistratul-matematician al cărui nume l-am zărit pe frontonul unei clădiri aflate vis-a-vis de mănăstirea dominicană. Liceul de lângă Iacobini poartă numele lui Pierre de Fermat, magistratul devenit, fără să știe, unul dintre marii matematicieni ai Europei. Ziua era consilier la Parlamentul din Toulouse și judeca procese, seara coresponda cu Pascal și Descartes pe probleme de probabilitate și teorie a numerelor. Franța l-a cunoscut ca jurist, posteritatea îl ține minte pentru o notă scrisă pe marginea unei cărți și pentru o serie de teoreme care au dat de lucru matematicienilor încă trei secole după moartea lui.

Mănăstirea dominicanilor este foarte aproape de malul Garonnei, așa că nu am rezistat tentației de-a face o mică plimbare pe chei. Am regăsit fluviul, cu ape mai albastre decât în Bordeaux și nu atât de lat.

Pe malul celălalt am zărit o altă posibilă tentație turistică, Hôtel-Dieu Saint-Jacques, un mare spital medieval pentru pelerini, săraci și bolnavi ce părea mai degrabă o cazemată. Arhivele spun că aici exista un test simplu dar neiertător pentru a fi admis. Cel care cerea găzduire primea trei pâini mici și o cupă de vin. Dacă le mânca pe loc, era primit dar dacă se fâstâcea sau încerca să le împartă cu alții era trimis înapoi în oraș. Cei care conduceau spitalul știau cum să fie miloși dar și cum să facă deosebirea dintre un pelerin obosit și un vagabond profesionist.

Nu am avut timp să trec peste Pont-Neuf și să văd dacă obiectivul era într-adevăr turistic, așa că am părăsit fluviul și m-am grăbit să ajung la catedrală, cel de-al doilea obiectiv al grupului nostru. Nu puteam să mă las mai prejos.

Catedrala Saint-Étienne

Catedrala Saint-Étienne este un monument neobișnuit prin structura sa asimetrică, rezultatul unor faze de construcție foarte diferite. Prima biserică, romanică, datează din secolul al XI-lea. În secolul al XIII-lea a început ridicarea unei nave gotice mult mai ample, menită să înlocuiască vechiul corp; proiectul nu a fost însă niciodată finalizat, iar cele două părți au rămas juxtapuse până astăzi.

Rezultatul este o catedrală cu axe nealiniate: corul gotic orientat spre nord și nava romanico-gotică spre sud, unite într-un mod care pare mai degrabă o soluție de avarie decât un plan arhitectural. Din păcate, în ziua vizitei noastre partea romanică era închisă pentru renovare, iar accesul era limitat. Poate și de aceea amintirile mele despre această catedrală sunt mai estompate: un edificiu mare, dar greu de citit, ca și cum identitatea lui ar fi rămas suspendată între două epoci care nu s-au întâlnit niciodată cu adevărat.

Și cam atât despre Toulouse. Am mai avut timp doar să mă întorc la punctul de întâlnire din Place d’Armenie, unde ne aștepta autocarul. Pe drum, am zărit iarăși o ciudățenie roșie — un om cu cap de măr, văr primar cu omul roșu cu urechi de iepure prins de unul din picioarele lui Pont-Neuf, probabil o formă de artă urbană pe care nu am reușit să o decodez. Poate e o fabulă occitană modernă sau poate doar un răsfăț al primăriei. Misterul a rămas în Toulouse … alături de multe altele.