
Ziua se apropia de sfârșit. Chambord, Blois, Chaumonr-sur-Loire și grădinile sale, planul autostabilit fusese îndeplinit cu vârf și-ndesat. Ulițarnica obosise în sfârșit. Nu mai dorea altceva decât să ajungă în Amboise, să găsescă hotelul arvunit cu ceva timp înainte și să se trântească în pat să-și odihnescă capul și picioarele.
Drumul de-a lungul Loarei a fost foarte plăcut, prin fânețe, prin păduri și câmpuri întregi cu cereale aurii pline de maci înfloriți, să te tot duci și să nu te mai oprești. Dar cât timp să-ți ia 17 km străbătuți cu mașina? Am ajuns la destinație cât ai bate din palme. Mai greu a fost cu reperarea hotelului. M-am învârtit ceva timp cu mașina pe străduțele înguste, cu un singur sens ale vechiului oraș, fără folos. Așa că l-am abandonat pe Șori într-o parcare de pe margine de drum și am mers în explorare pe jos. Norocul nu mă părăsise, hotelul era la doi pași.
Apoi am căzut ca de plumb cu capul pe pernă, ajutată fiind și de picurii de ploaie ce-mi răpăiau pe pervaz. După vreo două ceasuri însă, o privire aruncată pe geam, printre pleoape adormite, mi-a alungat somnul cât colo. Orașul își luase straie galben-portocalii. Soarele se pregătea de culcare. Mi-am luat degrabă hainele de curtean și m-am grăbit să nu întârzii la ceremonie.
Nu m-am dus prea departe. Am trecut podul pe Île d’Or și m-am trântit în iarbă. Din când în când mai făceam o plimbărică prin jurul piciorului de pod, fără să pierd din ochi castelul aflat pe celălat mal al Loarei. Am stat acolo mult și bine. Am urmărit zig-zagurile rândunelelor proiectate pe norii pufoși ce-și schimbau colorile din cinci în cinci minute. Am tot fotografiat castelul până ce soarele a apus de tot și-a răsărit luna, și ultimele păsări s-au scurs fantomatice peste Loara înainte de-a se duce pe la cuiburile lor. Nu-mi mai venea să plec de-acolo că tare mai era frumos, noroc cu țânțarii ce tăbărâseră pe mine și m-au pus pe fugă.
În oraș, mulțimea ce zumzăise pe străzi cu câteva ceasuri în urmă, dispăruse cu desăvârșire. Probabil în fața televizoarelor la un meci de fotbal, că începuse campionatul european. Pe când treceam pe sub ferestre auzeam din când în când strigătul de luptă al unui microbist înfocat.
M-am înduplecat cu greu dar până la urmă am mers la culcare, punând punct unei zile minunate.

A doua zi am luat-o de la capăt cu asaltul castelelor Loarei. Am ajuns prima la porțile palatului regal din Amboise, cu ceva timp înainte de deschidere. Și cine se scoală de dimineață, are rezervată o audiență privată. Deși mă ajunsese din urmă un grup compact de pensionari francezi, am reușit cumva să le-o iau înainte. M-am plimbat singură, singurică prin sălile palatului, nu-mi venea să-mi cred ochilor ce noroc a dat peste mine.
Interiorul castelului nu m-a impresionat foarte tare, sălile și aranjamentele nu mai aduceau noutăți față de ceea ce văzusem înainte. Ce mi-a plăcut însă foarte tare a fost priveliștea ce se putea zări de pe terasă, de pe turnurile de apărare și din grădinile palatului.
Am reținut câteva picanterii legate de acest loc, fără legătură unele cu altele. Ca să vezi ce ți-e cu mintea asta omenească și cu ce vrea ea să țină minte.
Unu.Pe vremea regilor preferați a lui Alexandre Dumas, Amboise era un fel de grădiniță regală. Aici au crescut Francisc I și sora sa Marguerite d’Angoulême laolaltă cu o grămadă de frați vitregi, copii tatălui lor zămisliți cu o grămadă de amante. Louise de Savoie, soția legitimă n-a avut nimic de obiectat, a avut grijă de toți copiii fără discriminare. Copii Caterinei de Medici au locuit și ei mult timp aici, dar Caterina nu a mai fost atât de darnică.
Doi. Turnurile castelului n-au prea folosit pentru apărare. Pe vremea Renașterii erau deja depășite din punct de vedere militar, rămășițe ale unei ere cavalerești apuse. În schimb erau un fel de tirbușon în spirală, ce permitea trăsurilor, carelor, călăreților să urce de la nivelul orașului până pe terasa pe care e construit castelul. Pe vremea aceea Curtea se muta de colo, colo cu tot ce-avea, inclusiv mobilă. Se spune că Henric al II-lea punea pe drumuri 10.000 de persoane când dorea o schimbare de reședință.
Trei. Un rege al Franței, Carol al VIII-lea a murit după ce-a dat cu capul de pragul unei porți din castelul Amboise. Poate de aceea măsurau doi domni vizitatori ai zilelor noastre înălțimea ușilor. Amândoi ar fi putut păți același bucluc.
Patru. La începutul războaielor religioase dintre hughenoți și catolici, în Amboise s-a petrecut un eveniment sângeros. Un grup (mărișor) de hughenoți au plănuit să-l răpească pe tânărul rege Francisc al II-lea, pentru a-l scoate de sub influența atotputernică a ducilor de Guise. Au atacat castelul, dar au fost învinși cu ușurință. Drept pedeapsă au fost executați și ciopârțiți iar apoi agățați de zidurile castelului pentru a servi drept exemplu altora. Toate bune și frumoase, dar se spune că rezidenții palatului n-au mai putut suporta mirosurile pestilențiale emanate de corpurile ce începeau să putrezească. Așa că și-au strâns lucrurile și s-au mutat la alt castel.
Cinci. După ce Henric al IV-lea a părăsit valea Loirei pentru a-și stabili reședinta în Paris, palatul din Amboise a început să decadă, la fel ca și ceilalți fârtați de-ai lui înșirați de-a lungul râului. Abia în secolul al 19-lea a revenit la viață. Aici a fost ținut prizonier în colivie de aur emirul Abd-el-Kader, cel ce-a condus lupta triburilor de berberi algerieni împotriva colonialiștilor francezi. Poate în amintirea lui a fost crescut în grădina castelului un minunat cedru de Liban.
Și cam atât am avut de spus.










PS. Tot colind prin minunatul orășel Amboise , am dat cu nasul în câteva locuințe săpate în stâncă. Uitasem cu totul de ele și de planul meu (făcut cândva demult) de-am rezerva loc de dormit într-o astfel de reședință. Alt lucru amânat pentru data viitoare …
Fii primul care comentează