🇫🇷 Franta,  Călătorii de-adevăratelea,  Europa

Din nou pe Valea Loarei
Jurnal franțuzesc - capitolul 1

30 octombrie 2025 /

A durat parcă o clipă toată plictiseala aceea cu datul jos din avion, plimbărica prin aeroportul Charles de Gaulle și recuperatul bagajelor. Nici nu m-am dezmeticit bine că m-am și trezit pe locul meu din spatele autocarului, gata de drum. Grupul nostru nu era mare deloc, vreo 15 persoane, iar autocarul măricel, așa că ne-am putut răzleți în voie. De data aceasta lumea s-a înghesuit în față așa că am avut spatele aproape numai pentru mine. În chiar primele două zile ale excursiei noastre prin Franța Medievală am avut trecute pe listă cele mai reprezentative și mai renumite castele de pe Valea Loarei. Într-un fel mi-a părut rău, le mai văzusem cu ceva timp în urmă, dar eram și curioasă ce impresie îmi vor face acum, la a doua întâlnire.

Drumul de la aeroport până de Valea Loarei l-am parcurs îndeosebi pe autostradă, repede, iar după ce-am scăpat de înghesuiala din Paris, peisajul s-a liniștit treptat, de parcă și el răsufla ușurat. De la fereastra mașinii se zăreau câmpuri late, tăiate drept, sate mici cu biserici scunde și, din când în când, câte un firișor de apă care anunța apropierea Loarei. Loara nu e un râu spectaculos ci unul tăcut, care curge fără să se dea mare, o prezență constantă, dar mai degrabă modestă. Seamănă un pic cu Mureșul de la Arad. De data aceasta m-a impresionat cu păsăretul ce-i străjuia malurile sau înota liniștit pe ape.

În zilele noastre, tururile organizate prin Europa sunt gândite și puse în practică de corporații care acoperă aproape tot spațiul UE. Pentru eficiența afacerii o fi de salutat soluția asta dar pentru confortul turiștilor nu prea. De multe ori organizarea dintr-un birou nu s-a pupat cu drumul real iar optimizarea traseului a lasăt de dorit. Pe parcursul circuitului nostru prin Franța aveam să ne împiedicăm destul de des în astfel de bâlbe. În plus, nu am avut un ghid local care să ne povestească una, alta despre finețuri franțuzești. Nici măcar șoferul nu era francez ci un slovac ce conducea un autocar cu număr de Cehia. Pe el a căzut măgăreața să se descurce când, de exemplu, traseul primit de la firmă nu era bun pentru mărimea autocarului său și era nevoit să caute rute alternative. Până la urmă tot el a stabilit și ordinea vizitelor la castelele de pe Valea Loarei pe care le-am avut în program. În prima zi ne-a dus la Chambord și apoi la Tours, iar a doua zi am început cu Chenonceau; au urmat Blois și Amboise. În ultimul oraș am avut și cazarea pentru două nopți.

Așadar să iau pe rând reintâlnirile mele cu  Les châteaux de la Loire.

Chambord

Deși prin el s-au perindat nenumărate personaje, castelul din Chambord rămâne jucăria lui François Ier.
Îmbătat de Italia care tocmai înflorea renascentist, înciudat pe „fratele” lui Carol Quintul – în imperiul căruia soarele nu apunea niciodată – Francisc I, primul rege al ramurii Valois-Angoulême, s-a apucat să ridice o folie pe malul Loarei, o încununare fastuoasă a castelelor construite de predecesorii săi. Dar nebunia lui mergea mai departe: nu voia doar un palat de vânătoare neobișnuit, ci un Constantinopol în rezumat, o capitală reinventată pentru un imperiu imaginar. Poate că nu întâmplător același rege a fost și primul aliat creștin al sultanului otoman, o alianță scandaloasă pentru Europa timpului, dar firească pentru un spirit care voia să sfideze ordinea veche și să refacă lumea după chipul său. Măreața extravaganță arhitecturală a regelui, cu turnurile și cupolele sale, dorea nici mai mult nici mai puțin să sugereze lumii și privitorilor silueta orașului de la Bosfor.
De data aceasta n-am mai intrat în interiorul palatului. Prima oară mi-a lăsat un gust nițel amar fiindcă era cam golaș. Degeaba se încolăceau salamandrele și F-urile regelui pe pereții de piatră albă, degeaba am tot urcat și coborât pe dubla scară în spirală din mijloc — să văd dacă într-adevăr cele două ramuri nu se întâlnesc niciodată — tot rece și neprimitor mi s-a părut.

Am profitat, de data asta, de vremea frumoasă de afară și i-am dat un ocol. Privit din față, de dincolo de șanțurile de apărare, castelul arată într-adevăr impresionant. Dar să semene cu silueta Constantinopolului văzut din turnul Galatei… nu prea. Aici totul e ordonat și rațional; acolo, o harababură colosală. Nu cred că secolele care au trecut între timp le-au schimbat prea mult esența.

Am încheiat prima zi în Amboise, la un hotel aflat cam departe de centrul orașului, după o escală de un ceas și un pic în Tours. Cum Tours a fost o premieră pentru mine, îi voi dedica o povestire aparte.

A doua zi am continuat periplul pe la castele. Primul pe listă a fost Chenonceau.

Chenonceau

Data trecută, vizita la Chenonceau a fost un coșmar, abia m-am putut strecura prin puhoiul de lume care îl vizita. De data asta, poate pentru că am ajuns imediat după deschidere, a fost mult mai bine. Castelul doamnelor mi s-a părut la fel de elegant și primitor. Mă întrebam dacă acum, toamna, în a doua jumătate a lunii octombrie, mai există prin grădinile castelului flori din care să se alcătuiască acele buchete uriașe care împodobesc camerele.

Erau, cum să nu, crizanteme, dalii, anemone și tot felul de flori de toamnă care reușeau să facă aluzie, să întruchipeze cumva personalitatea reginelor și favoritelor care au locuit aici: frumusețea de amazoană de porțelan a Dianei de Poitiers, ambiția și regalitatea Caterinei de Medici, voluptatea Gabriellei d’Estrées, doliul alb al Luizei de Lorena.

Am intrat acum și în farmacia regală de lângă castel. Oare câte otrăvuri a pus Caterina să fie prelucrate aici? Câte mănuși sau batiste or fi fost „aranjate” după politicile și antipatiile reginei? Doar recipientul cu tabac mi-a reținut atenția.

Următorul castel de pe listă a fost Blois, venit dintr-o cu totul altă poveste și cu un alt temperament.

Blois

De fapt, pot spune liniștit că are trei temperamente diferite, mai ales când e privit din curtea interioară. Primul, și cel mai vechi, este gotic, ușor flamboaiant — personalizarea regelui Ludovic al XII-lea. Al doilea e renascentist, elegant, asemenea Don Juan-ului ce a fost Francisc I. Iar ultimul, oarecum neterminat, poartă amprenta temperamentul clasic propus de Gaston d’Orléans, fratele lui Ludovic al XIII-lea. N-am insistat prea mult cu vizita la palat, nu avea cum să-mi aducă noutăți spectaculoase.

În schimb, m-am plimbat mai mult prin orășel. Am urcat străduțele de piatră ce se cațără în pantă până la catedrala Saint-Louis, am parcurs până la jumătate podul Jacques-Gabriel pentru priveliști spectaculoase și am verificat cum mai stau lucrările la biserica aceea imensă din vale, Saint-Nicolas.

De la Blois am plecat spre Amboise, ultimul castel al zilei și, poate, cel mai așezat dintre toate.

Amboise

De data asta n-am mai intrat în castel. Îl știam deja, cu sălile lui largi și terasele deasupra Loarei. Am intrat doar puțin la Clos Lucé, mai mult ca să umplu timpul, dar am ieșit repede. Locul are farmecul lui, dar și un aer de muzeu pentru elevi, unde fiecare colț e pus să amintească de Leonardo.

Nu am rezistat nici de data asta și m-am dus pe Ile d’Or, pentru o perspectivă mai frumoasă asupra castelului. Acolo m-a întâmpinat o statuie a lui Leonardo, pe care nu mi-o amintesc, o prezență cam necuviincioasă ce pare a veghea calm asupra Loarei și a propriilor fantasme.

Înainte de expirarea timpului alocat plimbării prin oraș am intrat și în biserica Saint-Denis, una dintre cele mai vechi din Franța, construită în 1107, înaintea regilor, de conții de Amboise. O biserică mică, cu o gravitate întunecoasă, care pare să spună că istoria locului nu a început nici cu Francisc, nici cu Leonardo, ci cu o credință mai veche și mai tăcută.

La despărțire, chiar lângă parcarea în care ne aștepta autocarul, mi-a sărit în ochi fântâna năstrușnică a lui Max Ernst — Aux Cracheurs, au Drôle, au Génie, adică „Scuipătorilor, Glumețului și Geniului”, un nume ciudat care își pierde poate farmecul în română și, totuși, rămâne un surâs complice pentru toți ciudații lumii, genii sau nu. O sculptură plină de broaște, șerpi și fețe ciudate care par să se joace cu apele și să ironizeze solemnitatea locului. Pare mai vie decât castelul însuși, ca o replică dată Renașterii de un suprarealist trecut întâmplător prin secolul XX.

Așa s-a încheiat revederea mea cu castelele de pe Valea Loarei. Le-am găsit neschimbate, poate doar mai sfioase, ca niște frumuseți care știu că nu mai au nimic de dovedit. În preajma lor, râul își vedea liniștit de drum, ducând cu el ecoul unei puteri care s-a transformat, încet, în amintire.

0

Sunt Ulițarnica, adică acea parte a sufletului Mihaelei responsabilă cu zburatul pe covoare fermecate prin cât mai multe cotloane ale Pământului. Dacă sunteți curioși să vedeți lumea prin alți ochi, poftiți de frunzăriți !