Saint-Cirq-Lapopie
Jurnal franțuzesc - capitolul 9

După ce am părăsit Albi am intrat într-un univers francez oarecum diferit, ce părea a fi tot medieval. Am lăsat în urmă orașele mai mari sau mai mici, cu ritmul lor tihnit, și am pătruns într-o țesătură de sate, dealuri și drumuri vechi, unde fiecare cotitură părea să păstreze o urmă din lumea pe care o tot urmăream în această excursie. În meniul nostru pentru zilele următoare figurau câteva dintre satele incluse în celebra listă „Les Plus Beaux Villages de France”. O garanție de frumusețe și, în același timp, o continuitate firească a temei noastre, fragmente bine păstrate din Franța medievală, încă locuite, încă ordonate după logica lor veche.

Primul pe listă a fost Saint-Cirq-Lapopie. L-am zărit pe când ne apropiam cu autocarul, stând parcă într-o vitrină, agățat pe o stâncă abruptă deasupra văii Lotului într-un echilibru care nu era neapărat spectaculos ci mai degrabă foarte calculat. Casele se aliniau ca niște cutii de piatră, iar străduțele coborau domol spre vale, semn că altădată satul era mai degrabă un punct strategic și nu o destinație romantică.

Numele satului vine din Evul Mediu și spune mai multe decât pare la prima vedere. Saint-Cirq trimite la Sfântul Chiriac, un martir-copil extrem de popular în sudul Franței, al cărui nume apare în multe alte localități vechi. Lapopie provine de la una dintre familiile nobile care au stăpânit locul. În Evul Mediu timpuriu, trei familii — La Popie, Ginstres și Cardaillac — își împărțeau puterea în zonă, fiecare cu propria curte fortificată pe promontoriul abrupt de deasupra satului. Fortificațiile au dispărut aproape complet, dar poziția lor se ghicește ușor.

A fost, de altfel, primul loc în care am urcat după ce m-am dat jos din autocar, sus de tot, în fosta cetate Lapopie care controla valea Lotului și drumul comercial ce trecea pe aici. După ce am ieșit din pielea de mic senior local m-am învârtit în neștire pe străduțele de piatră ale satului. Saint-Cirq-Lapopie pare să fie un loc uitat de istorie, un loc unde nu s-au petrecut niciodată mari evenimente ci mai degrabă oamenii au așteptat ca istoria să treacă pe lângă ei fără să le dea lumea peste cap. S-a păstrat atât de bine în forma lui medievală pentru că nu a avut motive serioase să se schimbe. Poate asta e cheia longevității.

În secolul XX, satul a fost redescoperit de artiști. André Breton a venit, s-a uitat în jur și a anunțat solemn că nu mai vrea să trăiască în altă parte. Probabil că lumina blândă, liniștea și senzația de „refugiu complet” i s-au părut argumente suficiente. Astăzi cuvintele lui se regăsesc peste tot, ca un slogan turistic avant la lettre. Mai nou satul pare să-și fi găsit și o altă „vedetă”, sculptorul Pierre Prévost. Lucrează cu piese reciclate – fier vechi, șuruburi, roți dințate, țevi, furculițe – pe care le transformă în personaje, animale și tot felul de siluete improbabile. Sculpturile sunt împrăștiate prin tot satul, unele bine ascunse, altele puse în fața caselor sau pe lângă ziduri, ca și cum ar fi crescut odată cu piatra. Aduc un aer contemporan în mijlocul satului medieval, o notă de umor în mijlocul liniștii. Nu schimbă identitatea locului, dar o completează într-un mod surprinzător. Între o poartă gotică și o casă cu grinzi, apare câte o creatură din fiare vechi care îți amintește că și prezentul își cere locul în acest decor impecabil.

De altfel, singurul defect pe care l-aș găsi satului Saint-Cirq-Lapopie este că arată prea impecabil. Prea pus la punct, prea așezat, prea atent cu sine. Nici o băbuță la fereastră, nici o găină cotcodăcind prin curte, nici un semn al acelei vieți mărunte care face un sat să fie sat. Acum, în octombrie, până și magazinele cu flecuștețe erau deschise cu parcimonie, ca și cum locul ar fi intrat într-o stare de hibernare elegantă, dispus să arate doar ce trebuie și nimic în plus. Mă gândesc că e mai degrabă un sat cu case de vacanță, viu doar în timpul sezonului turistic. Oare casele acestea se deschid pentru oaspeți? Mi-ar fi plăcut să dorm într-una dintre ele, să o văd și pe dinăuntru, nu doar din stradă.

La plecare am rămas cu impresia că satul a fost, de fapt, mai generos decât m-aș fi așteptat. Într-o zi ploioasă, în care cerul nu se hotăra deloc ce vrea, Saint-Cirq-Lapopie ne-a întâmpinat cu de toate, cu raze de soare, cu nori negri și cu câțiva stropi spornici care ar fi putut să ne alunge dar n-au făcut-o. Am putut colinda pe străduțe fără grabă iar locul ne-a primit liniștit, ca și cum ar fi știut că frumusețea lui nu stă în aglomerație, ci în felul în care reușește să rămână el însuși.

Mi-ar plăcea să existe mai multe sate de acest soi și la noi acasă.