Bordeaux

N-a fost deloc evident , pe când coboram din tren în Gare de Bordeaux St-Jean, că ajunsesem de fapt într-un tărâm al apei. Apă ascunsă în numele provinciei Aquitania, în boabele de struguri și în sticlele de vin, în imensul fluviu Garonne ce curgea leneș spre ocean, în oglinzile imense întinse pe pardoseală – recuzită potrivită unui oraș atât de cochet precum Bordeaux. Nu departe de-aici era Atlanticul, păcat că n-am ajuns până pe țărmurile lui. N-a fost evident deasemenea nici că orașul îmi va cădea cu tronc atât de mult, doar după o zi și un pic, atât cât a durat întâlnirea noastră.

Începutul

Relația dintre mine și Bordeaux a început cu stângul. La sosire am fost întâmpinată de o junglă aproape impenetrabilă de tije metalice, schelet al unei gări în reamenajare și promisiune a unei construcții ultramoderne, cum n-a mai văzut Parisul. Mai apoi, străbătând la pas cartierul Saint Michel, mă tot întrebam unde-am nimerit. Clădirile erau europene, dar locuitorii, magazinele, piețele, cu tajinele, babușii, șalurile, ceainăriile lor, îmi aminteau de Marrakech. Drept să spun entuziasmul meu de călător a început treptat să se risipească. Noroc că dezamăgirea a ținut puțin. Mi-a venit inima la loc de îndată ce am ajuns pe malurile fluviului Garonne.

Priveliștea ce mi s-a deschis în fața ochilor mi-a tăiat răsuflarea și m-a trimis cu gândul taman la Sankt Petersburg. Doar acolo am mai văzut spații atât de largi și un oraș turtit lăfăindu-se la soare pe malurile unui râu imens, mai mare decât Dunărea noastră. Mi-a făcut o deosebită plăcere să mă plimb de-a lungul cheiului, pe kilometri întregi de promenadă, reconvertită din vechiul port maritim mutat mai la vale, într-o grădină. Mai apoi, când m-am afundat în oraș, m-am declarat impresionată de clădirile, ordinea lui Triangle d’Or (și nu numai), cartierul ridicat în secolul al 18-lea ca o primă încercare de sistematizare „iluministă” a unui oraș medieval.  Triunghiul de astăzi e curățat de funingine, galben ca untul, cu largi străzi pietonale pavate cu piatră.

Și, tot ca la Sankt Petersburg, mi-a zburat gândul la povești. Orașul de pe Neva mi s-a părut o Cenușăreasă, Bordeaux o Frumoasă din Pădurea Adormită. La fel ca și prințesa vrăjită din poveste, Bordeaux a primit la un moment dat sărutul unui Făt-Frumos ce-a reușit să spulbere vraja ce-l ținea țintuit captiv, într-un somn morocănos și fără speranță. Acum 50 de ani, Bordeaux era un oraș muribund, negru de funingine, cu industrii ce piereau și obligau oamenii să fugă încotro vedeau cu ochii. Acum, după o gospodărire înțeleaptă, a revenit la viață, proaspăt din nou, arătând lumii o față tânără, strălucitoare, frumoasă. Bravo lui, îi urez o tinerețe fără bătrânețe și o viață fără de moarte.

Cu ce mi-am ocupat eu timpul în orașul Bordeaux? Ce mi-a plăcut cel mai mult și mai mult?

Garonne

Plimbarea de-a lungul cheiului, pe malul fluviului Garonne mi-a luat o grămadă de timp, doar pentru că nu mă lăsa inima să-l părăsesc. Am trecut de câteva ori prin Jardin des Lumières cu a sa mini grădină botanică, pe lângă Marche de Chartrons cu bunătăți de cumpărat și degustat. Mărturisesc, Garonne mai mult m-a impresionat decât mi-a plăcut. Am făcut cunoștință cu el sâmbătă, spre prânz, atunci când fluxul era la apogeu. Apele lui învolburate și tulburi ascundeau parcă o putere înfricoșătoare. Dar a doua zi dimineața l-am regăsit cu totul transformat. Scăzuse cu câțiva metri, se moleșise și se albăstrise peste noapte. Arăta ca un balaur încă hăbăuc de somn.

Mi-am propus la un moment dat să ajung până la podul Jacques Chaban-Delmas, dar n-am mai apucat. Podul e numit așa în cinstea unui fost prim ministru al Franței și primar al orașului Bordeaux. Până la urmă m-am mulțumit să-l privesc de la depărtare. Șmecheria cu acest pod e că toată partea lui de deasupra apei poate fi ridicată pe verticală, paralel cu râul, cu ajutorul a două lifturi amplasate în picioarele lui, suficient de sus încât să permită trecerea pe sub el a vaselor de croazieră oceanice.  L-am prins mai mult coborât, doar cu puțin timp înainte de plecare l-am zărit ridicat, pe deasupra unui pâlc de arbori. Chiar și așa, ascuns parțial privirii, a oferit un spectacol deosebit.

De pe cheiul Chartrons, în depărtare, se ridica La Cité du Vin, o clădire bizară, aproape extraterestră, plutind ca un OZN deasupra apei.

Am ajuns și la Pont de Pierre, construit la ordinul lui Napoleon între 1810 și 1822. Podul pare sobru și elegant, cu felinare negre ce se aprind seara și dau impresia că veghează fluviul.

Miroir d’Eau

Dar locul ce s-a instalat în fruntea listei mele de preferințe, fără a avea concurență, a fost Piața Bursei cu a sa oglindă de apă. M-a atras ca un magnet. Făceam ce făceam și mă întorceam mereu aici, să-mi alin picioarele obosite în apa călduță.

Miroir d’Eau este cea mai mare oglindă de apă din lume, o suprafață de piatră care respiră, mai exact, un lac artificial dreptunghiular, mai mult lung decât lat, de câțiva centimetri adâncime. Sub dale, un rezervor ascuns trimite, din când în când, valuri fine de ceață peste oameni și clădiri. Totul se transformă: piatra devine lichidă, iar orașul pare că se scufundă în propria reflexie.

Dimineața, clădirile vechii burse se oglindesc limpede în luciul subțire. Orașul pare proaspăt spălat, iar tramvaiele alunecă peste apă ca niște jucării tăcute. Un băiețel s-a oprit lângă mine și s-a aplecat să se privească în oglindă. M-am întrebat dacă și el vedea orașul sau doar chipul lui mic plutind între nori.

La prânz, lumina topește contururile. Totul e galben, cald, tremurat. Aerul miroase a piatră încinsă și a apă.

Spre seară, Miroir d’Eau se umple de râsete. Copiii aleargă prin șuvoaiele fine, adulții îi privesc din margine, iar Bordeaux se reflectă în toate aceste bucurii mărunte. Oglinda devine teatru. Răsfrânge spre spectatori imaginea clădirilor vechii burse, „machiate” de lumini strategic amplasate.

Am rămas acolo până târziu, când cerul s-a întunecat complet și ultimii pași se topeau în liniște. A fost unul dintre acele locuri în care nu se întâmplă nimic spectaculos, dar unde simți că totul e la locul lui.

Hai-hui prin oraș

Sâmbătă după-amiaza m-am lăsat purtată fără plan prin Bordeaux. Străzile m-au dus de la o piață medievală la alta, printre biserici cu ziduri cenușii și porți care încă mai poartă aerul de fortificație. M-am oprit puțin la Basilica Saint-Michel, cu piața ei plină de zumzet, apoi am trecut pe sub Porte Cailhau, o rămășiță de poveste a zidurilor vechi, și m-am pierdut pe Rue Sainte-Catherine, unde magazinele se succed fără sfârșit și oamenii se lasă înghițiți de vitrine.

Am descoperit și esplanada Quinconces, imensă, unde în acea zi se instalase un circ, contrast straniu între solemnitatea Monumentului Girondinilor și strigătele copiilor curioși. Am zărit catedrala Saint-André, impunătoare și sobră, și am aflat că aici, cu aproape o mie de ani în urmă, Eleonora de Aquitania s-a căsătorit cu regele Franței – o poveste de altă viață, amestecată cu zgomotele orașului de azi. Clopotnița Pey-Berland veghează și acum deasupra cartierului, deși nu am avut răbdare să stau la coada lungă pentru a urca și a privi orașul de sus.

Între timp, în pașii mei grăbiți s-au adunat tot felul de amănunte: o înghețată de coacăze savurată la Place Saint-Pierre, o privire aruncată peste luxul Grand Hôtel și fațada elegantă a Operei Naționale, o întâlnire neașteptată cu Goya, de bronz, în locul unde pictorul și-a trăit ultimii ani. Sunt locuri pe care fotografiile le păstrează mai bine decât cuvintele. Pentru mine, însă, Bordeaux a rămas mai mult decât o listă de repere: a fost plăcerea de a rătăci, de a mă lăsa surprinsă și de a înțelege că farmecul unui oraș stă adesea în felul cum te pierde și te regăsește în același timp.

Duminică dimineața am trecut din nou să dau binețe fluviului. Apa era liniștită, aproape adormită, și mi-am zis că așa arată orașul într-o zi de răgaz. Bordeaux mi-a lăsat impresia unui loc care știe să se transforme, să renască și să surprindă chiar și într-o vizită scurtă.

Am plecat apoi spre Saint-Émilion pentru degustările de vin și m-am întors în Bordeaux doar ca să iau trenul spre Paris și spre o altă zi de luni.