Carcassonne
Jurnal franțuzesc - capitolul 7

Recunosc, m-am înscris în excursia „Franța Medievală” propusă de DAL Travel și pentru că traseul ei trecea prin Carcassonne. De mult timp doream să vizitez acea cetate medievală perfect conservată și atât de promovată în reclamele turistice. Din păcate, vizita mea s-a apropiat mai degrabă de proverbul românesc ce zice că la pomul lăudat să nu te duci cu sacul.

Am ajuns în Carcassonne după-amiază, cu câteva ceasuri bune înainte de apusul soarelui, dar exact la ora când se închideau porțile lui Château Comtal, castelul-palat al contilor de Carcassonne. Am înțeles perfect frustrarea asediatorilor de odinioară. Să faci atâta drum și să ratezi o plimbare pe chemin de ronde sau prin săli gotice… Asta e, ce puteam face în fața unor porți zăbrelite trântite în nas? Să fac cale întoarsă și să mă plimb prin orașul-cetate. Să te plimbi dacă ai pe unde. Străduțele erau ticsite până la refuz, așișderea prăvăliile și magazinașele. Eu una, fiind alergică la mulțimi și înghesuială, mi-am pus coada pe spinare și am fugit mișelește.

În timpul rămas până la ora stabilită pentru regrupare am preferat să dau ocol cetății pe dinafară, o plimbare lungă care m-a condus până jos, în orașul culcușit la poale, într-un parc jumătate sălbatic și într-o livadă de măslini. Am constatat că cetatea e mult mai frumoasă așa, de la distanță, cu zidurile ei cu dublă incintă și turnurile refăcute care se încălzeau în lumina soarelui. De aproape arăta ca un decor, de departe ca o poveste.

Dintr-o poveste vine și numele cetății. Legenda spune că demult de tot orașul era sarazin și la conducerea lui se afla o doamnă Carcas, văduva unui emir. Se întâmpla pe vremea când francii din nord se apucaseră să cucerească sudul. La un moment dat au ajuns și la poalele cetății doamnei Carcas și l-au asediat vreme îndelungată. Când situația a devenit disperată, când proviziile se terminaseră și orășenii erau gata să se predea, doamnei Carcas i-a venit o idee salvatoare. A poruncit să fie azvârlit peste ziduri ultimul porc, îngrășat cu ultimele grăunțe, sugerând astfel asediatorilor că orașul era încă plin de rezerve. Înșelați, francii au ridicat tabăra și au plecat. Iar doamna, triumfătoare, a vestit victoria printr-un dangăt de clopot – de unde ar fi provenit numele „Carcas sonne!”. Cam cusută cu ață albă legenda asta plină de porci și clopote musulmane. Dar așa sunt legendele, încropite de cronicari târzii și cu o înțelegere precară a realității.

Anii de glorie ai cetății Carcassonne au fost prin secolul al XIII-lea, când, preluată de coroana Franței, a fost fortificată și consolidată, devenind un bastion al puterii regale într-o regiune încă nesupusă. În acele vremuri se puneau bazele imperiului ce avea să devină Franța modernă. Cetatea a fost abandonată în secolul al XVIII-lea și restaurată abia în secolul al XIX-lea, refăcută pietricică cu pietricică de Viollet-le-Duc, în forma unui vis romantic devenit între timp decor turistic. În zilele noastre pare mai degrabă un Disneyland medieval, bine întreținut, stăpânit nu de cavaleri și episcopi, ci de capitalismul consumerist.

După lunga mea plimbare prin jurul cetății a urmat cazarea la un hotel aflat la cinci minute distanță. Mi-am tras nițel sufletul în așteptarea apusului de soare și seara m-am încumetat să intru a doua oară în cetate. A fost mult mai bine. Puhoaiele de turiști dispăruseră și am avut străduțele aproape numai pentru mine. Cu puțin efort mi-aș fi putut imagina că sunt într-o veritabilă cetate medievală.

Poate că marile vedete turistice ale Franței nu trebuie să fie judecate prea aspru ci privite cu bunăvoință. La Mont-Saint-Michel am înaintat printre aceleași prăvălii înghesuite, aceeași aglomerație cruntă, dar acolo La Merveille a compensat tot incomfortul. Arhitectura ei verticală, sobră și perfectă a salvat întreaga experiență. La Carcassonne nu am avut norocul unei astfel de “minuni”. S-ar putea ca o vizită în Château Comtal să fi oferit o portiță deschisă spre un ev mediu mai autentic. Nu am cum să știu. La finalul vizitei am rămas doar cu impresia unui decor impecabil, frumos la apus, dar mai puțin convingător pe dinăuntru. Poate că aici stă diferența între un loc ridicat la rang de simbol și unul transformat în marfă. Sau poate că, de fapt, eu am ajuns prea târziu, după ce am uitat să mă mai bucur de poveștile cu Feți-Frumoși și Ilene Cosânzene.