Periplu prin Franța medievală
Jurnal franțuzesc - cuvânt înainte

În această toamnă n-am plecat prea departe ci am rămas pe bătrânul nostru continent. În paranteză fie spus mai bătrână e Asia, desigur, dar nouă europenilor, chiar și acelora de pe margine, ne place să ne credem buricul lumii. Am plecat așadar într-o excursie prin Franța, la propunerea lui DAL Travel care se intitula chiar așa, Franța Medievală. Urma să luăm la rând o puzderie de orașe mai mititele și de sate pitorești în care urma să vedem o altă puzderie de castele și catedrale.

Traseul propus a fost următorul: Paris – Valea Loarei – Tours – Poitiers – Saint Emilion – Bordeaux – Toulouse – Carcassonne – Creissels – Albi – Saint-Cirq-Lapopie – Cahors – Rocamadour – Collonges-la-Rouge – Grotte de Lascaux – Sarlat-la-Caneda – La Roque-Cageac – Limoges – Orleans – Chartres. Zece zile pentru atâtea locuri, ți-e și greu să le citești, darămite să le străbați. Excursia a fost, ca de obicei la DAL Travel, mai degrabă o cursă de anduranță decât o plimbare tihnită, o experiență obositoare, dar fertilă. Avalanșa de imagini și informații te lasă năuc pe moment, dar cere musai o decantare ulterioară.

În cazul meu decantarea aceasta s-a produs sub forma unei amintiri de tinerețe, de pe vremea când eram la școală și învățam despre junimiști.

Aflam eu atunci că la Maiorescu, „forma fără fond” descria importul mimetic al unor instituții și idei occidentale într-un context românesc care nu avea încă infrastructura socială și culturală necesară pentru a le susține. Era un diagnostic pus tinereții noastre naționale: forme împrumutate (constituții, parlamente, academii, universități) fără un fond organic, adică fără o bază reală de educație, moralitate și spirit civic care să le dea conținut. De parcă nu ne-ar fi plăcut niciodată să muncim prea mult la propriile forme, potrivite pe sufletul nostru, ci să îmbrăcăm hainele altora, frumoase, dar cam prost croite pentru noi.

Astăzi, într-un sens invers, am putea spune că Franța, împreună cu o parte a vechiului Occident în general, trăiește o „formă care și-a pierdut fondul”. Acolo fondul a fost construit organic: spiritul raționalist, credința în progres, coeziunea prin cultură, codul moral al cetățeanului republican, toate au produs forme coerente: catedrală, stat, școală, academie, muzeu. Dar între timp aceste forme par să se fi golit de sensul viu care le-a născut. Catedralele, muzeele și satele ca scoase din cutie continuă să existe, impecabile, dar ca niște cochilii goale. Catedralele sunt imense, dar sterpe; satele, de o frumusețe desăvârșită, dar fără viață adevărată; muzeele țepene și coapte pentru a fi jefuite. Eleganța s-a păstrat, însă sensul viu pare să fi dispărut. Civilizația franceză și-a conservat perfect formele, dar motorul interior — credința, entuziasmul, convingerea — pare să se fi oprit cândva, aproape pe nesimțite.

Pe vremea lui Maiorescu, un popor tânăr împrumuta formele fără fond. Azi, am putea privi spre Franța (sau spre Occidentul matur) și vedea un fond epuizat care continuă să susțină forme frumoase, dar aproape muzeale. Într-o sută și ceva de ani am ajuns la o simetrie melancolică între tinerețea mimetică și bătrânețea formalistă.

Există, firește, tinerețe și în Franța. Doar că nu pare să mai bage în seamă formele din trecut. Le lasă să se odihnească, poate, în liniștea lor monumentală, în timp ce caută alte forme de expresie, mai efemere și mai libere. Poate că acolo se ascunde adevărata reînnoire — nu în zidurile păstrate, ci într-un nou mod de a privi lumea. Întrebarea care se pune atunci e simplă: vor mai supraviețui oare formele înghețate ale Franței în noua lume care va veni.