Epilog la un Ev Mediu cu program de vizitare
Jurnal franțuzesc - epilog

Obișnuiesc să mă întorc din excursii cu un mic suvenir. De obicei aleg ceva care îmi spune o poveste. Nu trebuie să fie mare sau valoros. Orice prostioară e bună dacă îmi face cu ochiul sau îmi spune ceva interesant despre locurile vizitate. O carte, o statuetă, o oală de ceramică, ceva acolo.

Din Periplu prin Franța medievală nu am adus nimic.

Am trecut prin sate care arată ca scoase din cutie, cu obloane potrivite la milimetru și jardiniere așezate cuminți. Prin catedrale care te strivesc prin proporție, unde piatra pare să nu mai aibă nevoie de nimeni. Prin orașe care știu exact cât valorează și îți spun asta politicos, dar rece. Am urcat, am coborât, am fotografiat, am ascultat explicații impecabile. Am citit plăcuțe, am privit vitralii, am bifat obiective. Și totuși, la sfârșit, am constatat că n-am simțit nevoia să iau ceva. Poate pentru că totul arăta deja ca un suvenir. Castelele, obiecte bine întreținute. Satele, obiecte aranjate. Catedralele, obiecte perfecte. Un suvenir dintr-un suvenir ar fi fost redundant.

În schimb, am rămas cu tot soiul de idei. De exemplu, cu senzația că frumusețea prea bine conservată începe să semene cu o vitrină. Totul e la locul lui, bine luminat, bine explicat, bine protejat. Cu impresia că Evul Mediu, atât de solid în piatră, e fragil în sens. Zidurile rezistă, dar nu sunt sigură pentru cine mai rezistă. Nu cred c-am găsit un răspuns mulțumitor la întrebarea asta.

Poate greșesc. Poate fondul nu a dispărut, ci doar s-a retras de la suprafață. Poate trăiește în altă parte, în oameni, în ritmul lor de acum, în felul lor de a privi lumea și nu în vitralii sau în turnuri de palate. Poate eu, turist obosit într-o cursă de anduranță, am cerut prea mult de la niște ziduri.

Dar totuși impresia cu care m-am întors acasă este că ceva s-a inversat. Pe vremea lui Maiorescu, noi împrumutam forme fără fond. Aveam instituții frumoase și puțină substanță. Acum, privind spre Occident, am avut pentru o clipă impresia că fondul a plecat la plimbare și a lăsat formele să stea cuminți în locul lui. Formele sunt impecabile, dar par să se descurce singure, ca niște mecanisme care funcționează și fără credința care le-a pus cândva în mișcare.

E doar o impresie. Atât. Ulițarnica închide cufărul nu peste niște obiecte, ci peste multe întrebări.

Iar acum am transformat întrebările acestea într-un alt soi de suvenir. L-am rugat pe ChatGPT să mă deseneze rătăcind prin castele, catedrale și peșteri. Caricaturile care urmează sunt poate cel mai sincer suvenir al acestui periplu.