
E deja sfârșitul lui decembrie, afară e urât, toarnă din ceruri cu o lapoviță ce nu se hotărăște deloc să fie zăpadă adevărată.Vremea e numai bună de stat în casă la depănat amintiri. Așa că a venit momentul să sar în trecutul nu foarte îndepărtat, la mijlocul lui august, pe vremea când m-am întors din Corfu și, fără să am prea mult timp să-mi trag sufletul, am plecat în a doua parte a „misiunii” franțuzești. Dar nu mă plâng. Dimpotrivă, tot ani din aceștia călători mi-aș dori pe viitor. Pregătiți-vă oaspeți cititori! Urmează un ghem de povestiri, adunat de-a lungul altor șapte weekenduri petrecute departe de casă.
În prima sâmbătă liberă n-am mers prea departe. Doar până la celălalt capăt al liniei 1 a metroului parizian. Eu stăteam în La Defense. Am hotărât să mă duc până în colțul opus, la stația Château de Vincennes. Am găsit acolo un castel adevărat, coborât direct din povești cavalerești, cum puține au supraviețuit până în zilele noastre. M-a dat gata, nu mă așteptam să văd acolo un zgârie-nori medieval.
Până s-ajung în miezul problemei am dat cu nasul de un rând impresionant de ziduri groase de cetate. Cine să-ndrăznească să asedieze așa ceva? După ce-am trecut de ele mi s-a deschis în față o curte imensă. O plăcuță mi-a spus că în dreapta se afla pe vremuri străvechea casă de vânătoare a Capețienilor, construită în jurul anului 1100, în pădurile din Vincennes. N-a mai rămas nimic din ea. Puțin mai în față, foste cazemate moderne au fost transformate în magazin de suveniruri și casă de bilete. M-am înarmat și eu cu unul și-am pornit să cuceresc buricul fortificației, donjonul înalt de peste 50 m cu ale sale șase etaje.
O fi fost plăcut să locuiești aici, chiar rege fiind ? Pe dinăuntru, castelul din Vincennes nu mi s-a mai părut la fel de impresionant. Doar câteva camere sunt mari, cele din inima turnului, celelalte sunt mititele și înghesuite haotic în rotunjimile donjonului. Castelul din Vincennes va fi legat mereu în mintea mea de regele Carol al 5-lea cel Înțelept. Pliantul ce l-am primit cu biletul, afișele explicative de pe traseu, pomeneau de el la tot pasul chiar dacă donjonul fusese ridicat deja pe vremea lui. În schimb acest rege s-a născut și și-a petrecut o mare parte din copilărie aici. Iar în timpul domniei, a făcut din Vincennes centrul puterii sale.
Castelul a avut o a doua perioadă de glorie, mult mai scurtă de data asta, pe vremea lui Mazarin. Atunci au fost construite două pavilioane clasice, unul pentru rege, altul pentru regină. N-au fost folosite mult timp, Ludovic al 14-lea preferând Versailles-ul.
Puțin după aceea donjonul a fost transformat în închisoare pentru prizonierii de rang înalt. Unul dintre ei a fost marchizul de Sade. Într-o încăpere de la parter e spusă povestea lui și-i sunt proiectate pe pereți scrierile. Bine că nu știu franceză prea bine.
Și cam atât despre castelul din Vincennes. L-am lăsat în alba lui strălucire, căpătată în urma a câțiva ani buni de restaurare, și-am plecat spre un altfel de palat, verde de data aceasta. Numele lui – Parc Floral de Paris.











Fii primul care comentează