Lascaux Jurnal franțuzesc - capitolul 13
La Lascaux am ajuns într-un suflet, cu teama de a nu ne trezi cu ușile trântite în nas. Norocul a fost de partea noastră și am intrat împreună cu ultimul grup planificat pentru acea zi. Așa se vizitează Lascaux IV – Centre International d’Art Pariétal, programat, ordonat și cu ghid însoțitor.
Lumea vine la Lascaux pentru a vedea „capela sixtină a preistoriei”. Situl original nu este format dintr-o singură peșteră ci dintr-un ansamblu întreg de galerii. A fost descoperit în 1940 de câțiva băieți din satul Montignac, pe când își căutau câinele rătăcit pe dealuri. La un moment dat câinele a dispărut într-o gaură din pământ iar băieții au intrat după el fără să bănuiască faptul că vor da peste una dintre cele mai importante descoperiri arheologice ale secolului, un soi de galerie de artă preistorică. Pereții erau acoperiți de picturi vechi de aproape douăzeci de mii de ani, cai, bizoni, cerbi și semne misterioase desenate cu o siguranță care nu are nimic primitiv în ea.
Peștera originală a fost închisă în 1963 pentru că afluxul de vizitatori a început să distrugă picturile. Microclimatul s-a schimbat iar culorile au început să se deterioreze. Pentru a proteja ceea ce mai putea fi salvat au fost create reproduceri foarte fidele. Mai întâi Lascaux II apoi un spațiu expozițional numit Lascaux III. În zilele noastre vizitatorii intră în Lascaux IV un complex modern care recreează peștera în cele mai mici detalii. Este singura variantă accesibilă publicului și încearcă să păstreze emoția descoperirii fără riscul de a distruge originalul.
Interiorul este impecabil refăcut. Formele pereților, atmosfera rece, desenele cu cai și bizoni, toate sunt o copie fidelă a ceea ce au văzut băieții care au descoperit peștera în 1940. Poate tocmai de aceea totul pare prea perfect. Într-o peșteră adevărată ar fi fost umezeală, ai fi bâjbâit prin întuneric, te-ai mai fi împiedicat de un bolovan. Aici culorile sunt refăcute exact, fără ezitare, pictura se vede mult prea bine iar vizita curge prea repede. Nici măcar fotografii nu ai voie să faci aici, amintiri de adus cu tine acasă, de parcă ai strica ceva iremediabil. La ieșire ești poftit într-o altă sală, în care există alte mulaje ce refac picturile și unde ai voie să te instruiești din afișajele electronice și să faci fotografii cât poftești. Tot degeaba, misterul e expus aici în plină zi și-și pierde farmecul.
Totuși ceva rămâne în amintire și din acele copii ale galeriilor adevărate. Faptul că oamenii aceia desenau cu o siguranță extraordinară, că știau cum să sugereze mișcarea într-un spațiu îngust și neregulat și că încercau să fixeze în piatră ceva din viața lor atât de diferită de a noastră. Ceea ce-am văzut noi pare a fi un soi de reverență târzie adusă unei umanități foarte vechi, de care teoretic ne desparte totul și totuși, în realitate, nu ne desparte aproape nimic. Doar așa pot înțelege și comentariul unei colege de excursie care mi-a mărturisit că ea nu poate accepta în ruptul capului că acele picturi ar fi fost făcute de primitivii de acum 17.000 de ani.
Când am ieșit din Lascaux se lăsase deja seara și eram cu toții ușor obosiți. Ziua continua însă fără să țină cont de programul nostru interior așa că am pornit spre Sarlat-la-Canéda, un oraș despre care auzisem că este unul dintre cele mai frumoase din Perigord. Eram curioasă dacă o să apucăm să vedem ceva din el sau doar să bifăm încă un nume pe listă.
AncaHM
Sunt Ulițarnica, adică acea parte a sufletului Mihaelei responsabilă cu zburatul pe covoare fermecate prin cât mai multe cotloane ale Pământului. Dacă sunteți curioși să vedeți lumea prin alți ochi, poftiți de frunzăriți !
