Orléans
Jurnal franțuzesc - capitolul 16

Ziua am încheiat-o în Orléans, orașul alb al Ioanei d’Arc. Am ajuns spre seară dar tot am avut timp ca, după cazare, să trag o raită prin oraș. Aveam de gând să-l descopăr în ritmul meu, departe de grup și de explicații. Plimbarea aceea de seară a fost în același timp și o introducere și stabilirea unui plan de bătaie. Renumele orașului îndemna la așa ceva.

Ioana d’Arc a fost un soi de miracol francez, dacă poate exista așa ceva, a apărut de nicăieri și a salvat coroana. A cucerit Orléans în 1429, când regele Carol al VII-lea șovăia, cu un curaj și o siguranță cum numai la 17 ani poți avea. După victorie, regele a primit-o, a ascultat-o și a abandonat-o. A lăsat-o să fie capturată, judecată și arsă pe rug, fără să ridice un deget. A fost nevoie de aproape cinci secole pentru ca Franța să o regăsească. În 1920, Biserica a canonizat-o, iar Republica i-a ridicat statui. Să vedem dacă, într-o zi, noile mode nu le vor dărâma. Astăzi o întâlnești pe Ioana pretutindeni în oraș. Catedrala e dedicată oficial Sfintei Cruci, dar este, în fond, a Ioanei. E prezentă peste tot, în vitralii, în statui, în afișe. Până și casa în care ar fi locuit i-a fost meșterită retrospectiv, de parcă ar fi avut nevoie de o adresă definitivă în istorie.

Hotelul nostru era situat chiar în centru, lângă gară și lângă Rue Royale, un soi de cardo modern străjuit de palate albe. El m-a condus până în Place du Martroi, unde am dat peste statuia ecvestră a Ioanei și apoi până pe malul Loarei. Dar în Orléans, Loara nu pare a fi un personaj principal, ci doar un vecin respectat.

Cam atât am făcut în acea seară. A doua zi am avut la dispoziție alte câteva ceasuri, până spre prânz, pentru aprofundarea problemei.

Așa am descoperit că nu departe de catedrală, pe Rue de Bourgogne, vechea Franță încearcă din răsputeri să supraviețuiască. Pe străduța dreaptă se înșiră case tradiționale cu obloane și grinzi de lemn, dar la parter s-au adunat prăvălii din toate colțurile lumii: bucătărie thai, meditații indiene, ceaiuri chinezești. Tot pe acolo se simt, mai ales prin numele străzilor, urmele vechii universități. Aici a studiat, în secolul al XVI-lea, Jean Calvin – tânărul jurist care avea să dea Franței o altă formă de credință, sobră și neînduplecată. Un spirit puritan, aflat la doar câțiva pași de flacăra mistică a Ioanei.

La doi pași de catedrală se află Hôtel Groslot, o bijuterie renascentistă din cărămidă roșie și piatră sculptată, transformată astăzi în primărie. Pe vremuri aici a fost depus trupul regelui François al II-lea, iar Catherine de Médicis a primit dregătorii regatului. Astăzi, turiștii intră fără protocol și fără bani, admirând pardoselile de lemn și vitraliile colorate. Renașterea franceză a rămas aici mai mult decor decât spirit, dar e un decor perfect.

Vântul rece ce bătea cu putere nu m-a îmbiat deloc la hoinăreală, dar s-a potrivit perfect cu steagul fluturând al Ioanei găsit pe micile plăcuțe încastrate în pavaj. Inițial am crezut că sunt asemenea bufniței din Dijon sau balaurului din Metz, ghid îndatoritor. E ceva mult mai serios. Pe ele scria „Orléans – Aurelianis – Cenabum”, numele actual, numele roman și cel celt al orașului, ca într-o succesiune de renașteri. După ce le-am buchisit mi-am dat seama că timpul meu în Orléans se încheiase și sosise vremea să plec mai departe.