Rocamadour
Jurnal franțuzesc - capitolul 11

A urmat, din păcate, o zi nu prea reușită. Spun asta probabil și din cauza prăpastiei cascate între așteptările mele pentru acea zi și ceea ce s-a întâmplat cu adevărat. În momentul în care m-am decis să plec în această excursie m-am bucurat să văd puzderia de sate din Dordogne înscrise în program. Cu toate că erau înghesuite într-o singură zi mă gândeam că știu organizatorii ce știu și că vom ajunge, cumva, prin toate.

Programul zilei era următorul. Plecam din Cahors abia pe la zece dimineața, după plimbarea cu vaporașul pe râul lot. Seara urma să ne întoarcem tot în Cahors, pentru că acolo aveam cazarea iar între timp trebuia să ajungem în Rocamadour, Collonges-la-Rouge, Grotte de Lascaux, Sarlat-la-Canéda și La Roque-Cageac. Dintre toate aceste locuri, am văzut tihnit doar primele două. La grote am ajuns cu cinci minute înainte de închidere, Sarlat l-am văzut într-o mare fugă și extrem de superficial iar La Roque-Cageac a căzut complet din schemă, nici măcar nu ne-am apropiat de el. Colac peste pupăză, nici vremea nu a ținut cu noi. Pe toată partea aceea de Franță se adunaseră nori grei și, din loc în loc, s-au mai și scuturat pe capul nostru.

Primul obiectiv al zilei a fost Rocamadour, despre care multe ghiduri turistice spun că este, după Mont Saint-Michel, unul dintre cele mai vizitate sanctuare ale Franței. Autocarul ne-a lăsat sus, în vârful dealului, într-o parcare de unde nu se vedea mare lucru. Asta a fost prima mea mare dezamăgire. Când spui Rocamadour, te gândești la celebra priveliște cu satul agățat de stâncă, la șocul vizual propus de cele mai multe fotografii. Ei bine, noi am văzut… asfalt. Și, mai apoi, casa de bilete și un lift săpat în stâncă. Nici pomeneală de vreun punct de belvedere, de unde să vezi clădirile cățărate pe munte, nici măcar o deschidere spre vale. Doar o parcare anonimă și un coridor spre lift, ca într-un centru comercial mai modest. Splendoarea promisă dispăruse complet. Așa că am coborât cuminți cu liftul, ca niște clienți care merg la raionul de jos, nu ca pelerinii care se apropie de un loc sfânt. Am ieșit direct la etajul sanctuarelor, fără nici un preludiu vizual, fără momentul acela în care ochiul se bucură înainte să pornească picioarele. Poate de aceea am simțit că vizita asta a început cu stângul, ne-am trezit în mijlocul poveștii fără să vedem coperta.

Cred că milioanele de ani în care am fost vânători-culegători și-au lăsat o amprentă puternică asupra noastră, a oamenilor, nu prea putem sta locului. Acum facem turism și culegem impresii. Nu cu mult timp în urmă făceam pelerinaje și culegeam iertări de păcate. Rocamadour este unul dintre acele locuri în care oamenii revin de aproape o mie de ani. Așezat spectaculos pe o stâncă abruptă deasupra văii Alzou, în Quercy, satul se agață literalmente de piatră, cu casele jos, sanctuarele la mijloc și cetatea sus, între pământ și cer, într-o ierarhie bine stabilită care voia să amintească fiecăruia ordinea socială a timpului. Numele lui provine de la Roc Amadour, adică stânca lui Amadour, după un sfânt pustnic misterios care, spune legenda, s-ar fi retras aici pentru rugăciune. Tradiția îl identifică uneori cu Zacheu, vameșul din Ierihon devenit discipol al lui Hristos, ajuns până în Galia.

Așadar noi am început să descoperim Rocamadour de la etajul superior, de la nivelul nobililor. N-a mai rămas mare lucru aici, doar o capelă. Etajul sanctuarelor are o istorie impresionantă. În Evul Mediu Rocamadour a fost un mare loc de pelerinaj aproape la fel de important ca Santiago de Compostela. Spre deosebire de noi, pelerinii urcau din sat cele 216 trepte în genunchi și se opreau la cele șapte capele suprapuse care alcătuiesc acest etaj retras și închis între ziduri. Acolo se află Chapelle Notre Dame cu celebra Fecioară Neagră, o statuie mică din lemn de stejar înnegrită de fum și de veacuri. În fața ei s-au rugat regi și cavaleri și legenda spune că un clopot din capelă ar fi sunat singur de fiecare dată când un marinar se salva pe mare. Curtea dintre capele este îngustă și stânca pare să apese peste clădiri și de aceea nu ai nicio vedere spre vale. Totul se petrece în interiorul acestui ansamblu strâns legat de piatră și de pașii celor care au venit aici cu dorințe mai puternice decât ale vizitatorilor de astăzi.

Din curtea sanctuarelor am coborât spre orașul de jos care este de fapt o singură stradă lungă și îngustă prinsă între stâncă și vale. Acolo revii cu totul în lumea de zi cu zi, la magazinele mici de suveniruri, la terasele care încearcă să prindă câte un client. Nu pot spune că mi-a displăcut strada doar că nu avea nimic din solemnitatea pe care o sugerează povestea locului. Drept urmare am lăsat-o în urmă și am căutat un drum care să mă ducă cât de cât într-un punct din care să văd întregul Rocamadour dintr-o privire. Ideal ar fi fost să ajung într-un sat din apropiere dar nu aveam suficient timp la dispoziție pentru o escapadă ca asta. Până la urmă am ajuns în vârful unui deal de unde am găsit ce-am căutat, printre picuri de ploaie și urme de ceață.

Priveliștea din vârful dealului a fost singurul moment în care Rocamadour mi s-a arătat așa cum îl știam din fotografii. Satul se vedea în sfârșit agățat de stâncă în toată fragilitatea și încăpățânarea lui, ca un cuib vechi rămas în peretele unei prăpăstii. Nu am stat mult acolo pentru că timpul mă presa și era cam frig dar măcar am avut câteva clipe în care locul a prins forma pe care o așteptam de dimineață.

Apoi m-am am întors la autocar pentru încă o rundă de obiective promițătoare. Urma Collonges-la-Rouge un sat despre care știam doar că este roșu din cap până în picioare și că face parte din lista celor mai frumoase sate ale Franței. Aveam speranța că măcar acolo ziua va începe să se lege mai bine.