Collonges-la-Rouge
Jurnal franțuzesc - capitolul 12

Collonges-la-Rouge e unul dintre cele mai spectaculoase sate din sud-vestul Franței, o bijuterie de piatră roșie ascunsă în inima regiunii Corrèze. Numele lui e cât se poate de sugestiv, totul e construit aici dintr-o gresie roșiatică extrasă din dealurile din jur, casele, biserica, turnurile, chiar și drumurile.

Satul s-a născut în jurul unei abații benedictine și, pe la 1300, era deja un mic centru prosper aflat pe drumul pelerinilor spre Rocamadour și spre Santiago de Compostela. Vinurile bune și negoțul au atras aici câteva familii nobile care și-au ridicat case solide cu turnulețe și ferestre sculptate semn că deși satul era mic oamenii trăiau bine. După Revoluția Franceză a venit însă declinul. Carierele de piatră s-au închis, oamenii au plecat iar satul a fost lăsat în voia timpului. Redescoperirea s-a produs abia în secolul XX datorită unui primar care s-a încăpățânat să îi schimbe destinul. De la el a pornit ideea mișcării Les Plus Beaux Villages de France iar Collonges-la-Rouge a devenit primul sat din această rețea. Practic a dat tonul renașterii turismului rural francez.

Astăzi satul arată ca un decor teatral cu ziduri roșii, obloane albastre sau gri, iederă și viță de vie care se strecoară pe sub streșini, prăvălii mici de artizanat și câteva restaurante ascunse sub arcade. Vara trebuie să fie plin de vizitatori dar acum toamna era aproape pustiu. Dacă am fi avut parte de o rază de soare măcar satul ar fi părut mult mai vesel. Dar așa i-am văzut doar fața melancolică, o frumusețe ținută în frâu de vreme.

Ce mi-a sărit mie în ochi în acest sat a fost un cuptor mare, aflat chiar lângă biserică, refăcut pentru aducere aminte. Pe vremuri fiecare sat avea un asemenea loc, unde oamenii coceau pâine laolaltă și unde viața curgea mai simplu și mai legat. Cuptorul din Collonges pare acum mai mult un obiect de muzeu dar păstrează parcă un strop din ideea aceea de comunitate pe care am pierdut-o încet și sigur.

După ce am rătăcit puțin prin străduțe am decis să urc un deal din apropiere. Nu era un traseu oficial dar părea la îndemână și aveam nevoie să mă îndepărtez puțin ca să schimb nițel perspectiva. Un drumeag urca ușor printre case și o poieniță unde pășteau niște lame sau alpaca ce păreau nițel extraterestre în acel peisaj medieval franțuzesc. M-au privit lung, cu o curiozitate ce rivaliza cu a mea, ca și cum ar fi cântărit dacă merită sau nu să mă salute iar eu m-am oprit cât să nu stric echilibrul întâlnirii. A fost de fapt cel mai liniștit moment al vizitei o clipă în care Collonges -la-Rouge se vedea în zare ca o pată ciudată de culoare și în care nimeni nu se grăbea nicăieri nici eu nici lamele. Poate că tocmai astfel de mici anomalii dau viață unui loc și îl scot din schema perfectă din broșuri, adaugând o aromă neașteptată unei zile care altfel ar fi rămas o ciorbă fadă.

Am părăsit satul roșu cu senzația că am gustat doar o felie din el, suficient cât să știu că ar fi meritat ceva mai mult. Noi însă aveam la dispoziție o zi împărțită în șase obiective. Așa că am urcat cuminți în autocar cu speranța că măcar la Lascaux nu vom ajunge taman la închidere.