Chartres împreună cu ChatGPT Jurnal franțuzesc - capitolul 17
Periplul nostru prin Franța Medievală s-a încheiat în Chartres, un orășel liniștit aflat în mijlocul câmpiei Beauce, renumit datorită catedralei sale care, de altfel, domină totul. Se vede de departe, ca un far ridicat în Evul Mediu nu pentru marinari ci pentru pelerinii credincioși.
Am ajuns în orășel puțin după prânz și am înghesuit toată vizita în acea după-amiază. A doua zi urma să ne luăm zborul spre casă. Teoretic aș fi avut la dispoziție câteva ore libere și a doua zi dar hotelul nostru era hăt departe, la margine de oraș și nu m-a îmbiat deloc la hoinăreli suplimentare.
Păstrând încă mentalitățile medievale, orășelul Chartres e împărțit în două. Sus, în jurul catedralei, se află piața, magazinele și cafenelele iar jos, de-a lungul râului Eure, rămâne un cartier liniștit cu locuințe, grădini și foste mori de apă. Între cele două, viața pare a curge domol, ca și cum nimic nu ar putea fi mai important decât biserica din vârf.
Notre-Dame de Chartres e una dintre cele mai bine păstrate catedrale gotice din Franța. Vitraliile sale, realizate în jurul anului 1200, au supraviețuit incendiilor, războaielor și chiar bombardamentelor din secolul XX. Păstrează încă un albastru unic, culoarea cerului și a Fecioarei, simbol al purității și al contemplației. Privit din interior, acest albastru pare să țină lumea într-o ordine blândă între pământ și cer.
În pardoseală se găsește o altă ciudățenie, un labirint uriaș din piatră neagră, tot din jurul anului 1200. E cel mai bine păstrat labirint medieval, cu un singur drum ce duce spre centru. Pentru credincioșii de atunci era un pelerinaj simbolic, o călătorie spre Ierusalim.
Pentru că afară bătea un vânticel cam tăios și pentru că mai fusesem în Chartres cu ceva ani în urmă nu m-a tentat foarte mult o plimbare prin oraș. Mi-am spus că acum era taman momentul potrivit pentru a descifra misterele catedralei. Problema corului a fost repede rezolvată, scenele prezentate erau cât se poate de recognoscibile și plăcuțele înșirate la poalele frizei de statui nu lăsau nicio posibilitate de îndoială.




Apoi am trecut la descifrarea faimoaselor vitralii. Aici am dat de belea: nicio plăcuță explicativă, niciun pliant nu mi-au sărit în ajutor. În disperare de cauză am apelat la noul meu prieten bun la toate, ChatGPT. Îmi pusesem în gând să găsesc în puzderia de vitralii poveștile mele biblice preferate, Buna Vestire și Închinarea Magilor. De nu m-a învârtit prin toată biserica aceea de-am amețit cu totul. Sigur am făcut numărul recomandat de pași zilnici dar tot degeaba. M-a trimis în deambulatoriu, la friza 154, și mi-a explicat pe îndelete ce ar trebui să văd. Eu, nimic. I-am trimis poze, el zicea de trilobi pe care eu nu-i vedeam. După un pic de cârcoteală și-a cerut scuze și m-a trimis în transept. Nici pomeneală de Buna Vestire. Chartres, cu aerul ei de catedrală sigură pe sine, își vedea de ordinele ei celeste și ne lăsa să ne certăm în liniște. Așa ne-am tot ciondănit până am dat, în sfârșit, de rozeta de la capătul navei și de poveștile de sub ea. Evrika! Victorie! Împăcare finală! Happy end!
Ca să îi dau și lui ChatGPT circumstanțe atenuante, adevărul e că vitraliile din Chartres nu mai sunt de mult așezate în ordinea lor inițială. Secolele le-au mutat, le-au amestecat și pe alocuri le-au reordonat după criterii doar de restauratori știute. Până și sensul programului iconografic a devenit o enigmă. Noi, oamenii de azi, copii ai Renașterii, știm să „citim” cu ușurință doar poveștile corului și am rătăcit cheia de intrare în mentalul medieval, să ghicim dintr-o privire ce ar fi văzut un pelerin din 1200. Așa că în realitate ne-am certat amândoi cu o catedrală care nu ne considera deloc demni de explicații. Ea însă ne-a lăsat în pace. Și bine a făcut.
Aerul rece de afară m-a readus repede cu picioarele pe pământ. În timpul pe care îl mai aveam la dispoziție am dat un ocol burgului și nu mi-a părut deloc rău când a sosit ora să mă duc la hotel să mă încălzesc. Dacă am fi stat într-un hotel mai apropiat de catedrală m-aș fi întors a doua zi, o vineri, singura din săptămână în care scaunele naosului sunt date la o parte și se dezvelește labirintul din podea. O colegă de excursie s-a încumetat și mi-a spus că se făcuse o coadă imensă de doritori care să-l parcurgă. Așa că nu am ratat mare lucru, nu era timp de stat la cozi. Labirintul meu mă așteaptă, pesemne, în altă parte.














