Sarlat-la-Canéda
Jurnal franțuzesc - capitolul 14

Am ajuns în Sarlat-la-Canéda pe înserat și prima senzație pe care am avut-o a fost că orașul ne primește într-una dintre cele mai frumoase haine ale lui dar că noi nu aveam timp să o privim cu adevărat. Sarlat e un loc care ar fi merita atenția noastră o zi întreagă dar noi am avut la dispoziție doar câteva zeci de minute.

Sarlat se află în Périgord Noir în departamentul Dordogne și este unul dintre cele mai bine conservate orașe medievale din Franța. Piatra galben aurie și acoperișurile de ardezie dau o unitate calmă centrului istoric restaurat exemplar în anii 1960 după Legea Malraux privind protejarea patrimoniului. Străzile sunt înguste și întortocheate și toate duc spre o piață centrală care arată ca o scenă de teatru. Piatra galbenă a clădirilor păstrează lumina apusului mult după ce soarele a coborât. În rest alei mici, ferestre cu ancadramente gotice și case care par că s-au așezat una în spatele alteia cu răbdare și cu grijă și că participă la un soi de sfat tainic la care vizitatorul superficial nu a fost invitat.

Prosperitatea orașului a venit pe vremuri din comerțul cu piei, vin și nuci dar și din rolul lui religios. Catedrala Saint Sacerdos ridicată pe fundațiile unei mănăstiri benedictine păstrează amestecul de stiluri romanic, gotic și renascentist. În jurul ei se adună străzi înguste case de negustori și prăvălii cu produse locale, foie gras, trufe, brânzeturi. Lumina apusului rămăsese parcă agățată de pereți și făcea ca totul să pară pictat în tonuri calde.

Am mers câțiva pași în ritm grăbit încercând să fixez în minte câteva imagini. O poartă strâmtă, o piață cu mesele pregătite pentru înfometații de seară, un turn care se întrezărea de după acoperișuri. Lângă piață am dat peste statuia din bronz a lui Etienne de La Boétie, tânăr, cu o carte în mână. De parcă îl aștepta pe prietenul lui Montaigne ca să-i explice ce-a vrut să spună în Discursul despre servitutea voluntară, un text despre libertate și conformism, scris la optsprezece ani. A murit tânăr iar Montaigne l-a regretat toată viața și a spus despre prietenia lor că a fost desăvârșită „pentru că era el, pentru că eram eu”.

Turiști mai deștepți decât noi mișunau prin oraș și consultau meniurile restaurantelor afișate în stradă. Noi însă a trebuit să ne punem coada pe spinare și să plecăm spre autocar. Ne mai aștepta cel puțin o oră de drum până în Cahors, prin noaptea mohorâtă de sfârșit de octombrie. Ce bine ar fi fost dacă aveam cazarea în Sarlat.

Când am pornit înapoi spre Cahors eram oarecum ofuscată de senzația că am alergat în acea zi, precum o găină biată, după prea multe lucruri deodată. Îmi treceau prin minte toate locurile în care fusesem în ziua aceea și încercam să le așez într-o ordine care să aibă sens. Rocamadour văzut pe jumătate, Collonges-la-Rouge în străfulgerări roșii, Lascaux cu misterul lui reinventat, Sarlat-la-Canéda doar cât să ne facă poftă de mai mult. O zi plină și totuși nu pe deplin împlinită.

Așa sunt uneori călătoriile, frustrante. Dar unele imagini rămân, o potecă pe un deal, câteva lame curioase, o piață luminată de felinare, un sat roșu în ploaie, o umbră de bizon desenată acum douăzeci de mii de ani. Și poate că ajunge. Până la urmă chiar și lucrurile văzute în grabă se așază în memorie după propria lor regulă și nu după programe aglomerate făcute alandala.

În noaptea aceea mohorâtă de sfârșit de octombrie singura mea dorință era să ajungem odată la hotel, să fac un duș cald și să mai las istoria să se odihnească puțin. A doua zi urma să ne luăm din nou lumea în cap ca și cum nimic nu s-a întâmplat.