În Chongqing am ajuns doar pentru că de aici pornesc croazierele pe Yangtze, activitate pe care urma s-o încercăm și noi cât de curând. Izvorât de pe platoul himalayan, Fluviul Albastru al Chinei se îngrașă considerabil în dreptul orașului Chongqing, intersectându-se aici cu unul dintre principalii lui afluenți, râul Jialing, și oferind astfel condiții ideale pentru ca vasele de croazieră să patruleze în sus și-n jos fără probleme. Drept să spun nu aș fi avut deloc chef să vizitez orașul. Este un alt balaur chinezesc cu multe capete, cu o populație cât a României, cu jdemii de blocuri din beton și sticlă, total neapetisante din punctul meu de vedere. Inițial făcea parte din provincia Sichuan dar nu cu mult timp în urmă a fost ridicat la rangul de municipalitate condusă direct de Guvernul Central. Mai există patru asemenea lui în toată China: Beijing, Shanghai și Tianjin. Nu m-am declarat deloc impresionată și dacă ar fi fost după mintea mea aș fi vrut doar să mă duc pe vapor și să mai trag un pui de somn, că doar mă sculasem pe la trei dimineața pentru a prinde a zborul Lijiang – Chongqing. Dar n-a fost după mintea mea, vaporul de croazieră ne primea doar după-amiază, pe la ora 18, așa c-a fost musai să fac turul de oraș.
Ciqikou
Într-o primă etapă am vizitat un mic cartier numit Ciqikou, supraviețuitor tenace al vremurilor de demult așa cum ni se arăta el, asaltat de lumea modernă. Am găsit aici străduțe înguste, o mulțime de magazinașe și restaurante și puhoi de lume. Se spune că există o vorbă legată de acest locșor, în care „o mie de oameni se salută în timpul zilei… zece mii de lămpașe pâlpâie noaptea„. Chiar așa și era, greu am mai răzbit prin mulțime. Distracția principală a fost să ne uităm prin oale, să vedem cu ce delicatesuri se tratează chinezii. În rest, nimic deosebit, am urmat drumul principal până s-a afundat în râul Jialing și ne-am întors la punctul de întâlnire. Dacă n-aș fi venit din Lijiang probabil îmi plăcea mai mult Ciqikou.
Stația Liziba
Următorul punct de interes turistic a fost o altă trăznaie, o stație de monorai cocoțată la etajul 6 al unui bloc de locuințe de vreo 19 etaje. Am fost asigurați că linia respectivă de cale ferată folosește echipamente specializate de reducere a zgomotului pentru a izola stația de reședințele din jur. Ca să ne convingem am așteptat și noi trenul, la parter, și într-adevăr era de-a dreptul silențios. Oare mi-ar plăcea? Să ies din casă și să nici nu trebuiască să ies din bloc pentru a lua metroul la serviciu?
Districtul Yuzhong
Restul timpului pe care l-am avul la dispoziție l-am petrecut în districtul Yuzhong, buricul târgului. Un ceas și ceva l-am omorât la muzeul orașului și apoi am avut program de voie în Jiefangbei CBD, adică Central Business District.
Înainte de-a intra în muzeu am admirat, doar de dinafară, o clădire emblematică a Chongqing-ului, Marea Casă a Poporului ce seamănă foarte mult cu Templul Cerului din Beijing. Probabil e frumoasă și pe dinăuntru.
Muzeul Celor Trei Defilee este unul ditre cele mai mari din China, se întinde pe vreo 4 etaje și se concentrează pe următoarele probleme:
- Povestea celor trei defilee de pe râul Yangtze și a construirii la capătul lor a celui mai mare baraj din lume – care se numește chiar așa, Barajul celor Trei Defilee.
- Povestea vechiului stat Ba-Yu ce stăpânise regiunea Chongqing pe vremea celor Trei Regate.
- Povestea orașului Chongqing
- Accent pe perioada războiului antijaponez (1937–1945) când Chongqing a fost capitala provizorie a Chinei și sediul principal al armatei naționaliste a lui Chiang Kai-shek
Pentru că nu am fost niciodată mare fan de istorie contemporană (am impresia că faptele și concluziile nu sunt suficient de bine cernute) m-am concentrat doar pe primele două puncte, după care am dat bir cu fugiții.
Ce-am reținut eu din prima parte e că apele fluviului Yangtze s-au ridicat cu până la 100m în spatele barajului făcându-l mai ușor navigabil. În același timp însă au redus din lățimea și înălțimea defileelor, stricându-le puțin din spectaculozitate. Și-am mai reținut că pe vremuri, când nu exista putere mecanizată, existau oameni ce trebuiau să tragă în susul râului vasele ce nu făceau față curentului. Greu trebuie să fi fost.
Tot în primele săli ale muzeului am dat peste o statuie impresionantă a unui luptător pe nume Guan Yu. Mi s-a aprins imediat un beculeț în tărtăcuță iar inima a început să-mi bate mai repede în piept pentru că … da … în sfârșit … recunoșteam și eu numele unui personaj istoric chinezesc. Deschid o paranteză acum. Există pe lumea asta patru romane chinezești considerate clasice ce-au fost scrise demult de tot, pe vremea dinastiilor Ming și Qing: Călătorie spre soare-apune, Visul din Pavilionul Roșu, Osândiții mlaștinilor și Romanța celor Trei Regate. Înainte de-a pleca în excursie mi-am zis c-ar trebui să încerc să le citesc și eu, poate-poate o să fac mai ușoară aterizarea în această lume puțin cunoscută. Pe primele trei le-am găsit în propria bibliotecă, traduceri abreviate în limba română. Cu primele două m-am luptat și le-am dovedit. Al treilea stă cuminte pe raft și mă așteaptă încă. A patra carte nu am găsit-o în română așa c-am descărcat pe Kindle o ediție completă în limba engleză. M-am luptat din răsputeri cu ea dar m-am predat și-am depus armele pe la jumătate. Ei bine, Guan Yu este un personaj important din această ultimă carte, Romanța celor Trei Regate.
În zilele ce au urmat m-am tot împiedicat de acest roman și de personajele lui. Romanța celor Trei Regate este un soi de Iliadă + Odisee + Eneidă chinezească. Tot chinezul îi cunoaște istoriile și-i iubește personajele. S-au făcut nenumărate filme și jocuri pe calculator după această carte, am găsit unul și pe Netflix la întoarcerea acasă. Acțiunea romanului se petrece în secolul al 3-lea al erei noastre, după prăbușirea dinastiei Han. China s-a sfărâmat atunci în bucățele ce erau conduse de baroni ai războiului care se încăierau unii cu alții câtu-i ziulica de lungă. În final s-au coagulat trei state pe rămășițele fostului imperiu. Unul s-a numit Wei, era condus de vicleanul Cao-Cao și se afla în nordul Chinei, pe Fluviul Galben. Un al doilea ocupa bazinul inferior al lui Yangtze, se numea Wu și era condus de o familie ce pretindea că descinde din legendarul general Sun Tzu. Și în sfârșit al treilea, Shu-Han, era un stat coagulat în bazinul superior al Fluviului Albastru, loc unde ne aflam și noi. Rege aici era minunatul erou Liu Bei ce era ajutat de frații lui de cruce Guan Yu și Zhang Fei. Gata și paranteza.
Yuzhong District
Ce-a mai rămas din restul zilei l-am petrecut în Jiefangbei Central Business District, buricul business al orașului. Eu una m-am învârtit mai mult pe bulevardele lui pietonale și am căscat gura la zgârie-norii din jur. Am intrat doar într-o librărie din care am ieșit foarte repede pentru că aveau doar cărți în chineză și nici măcar un singur album pe care sa-l fi luat eventual cu mine acasă.
Semnificativ poate pentru China zilelor noastre, Monumentul Eliberării Poporului, construit pe la mijlocul secolului trecut pentru a comemora victoria în cel de-al doilea război mondial, abia de se mai zărește printre clădirile moderne din jur. Pentru noi însă a fost un reper foarte important. Aici era locul stabilit pentru regrupare.
S-a înserat de-a binelea până să urcăm noi pe vasul de croazieră. Orele ce-au urmat au trecut într-o viteză mult mai mare. Până să ne luăm cabinele în primire, să ne dumirim care sunt regulile de urmat pe vas … numai ce s-a făcut ora 9 și ceva și am simțit cum o ia vaporul la vale pe Yangtze. Am urcat și eu repede pe puntea superioară, să admir orașul luminat ca la carnaval. Arăta mult mai bine decât în lumina cenușie a zilei ce tocmai se încheiase.
Fii primul care comentează