Am aterizat pe aeroportul Pudong al Shanghai-ului în primele ore ale ultimei zile pe care o petreceam în China. Ar fi trebuit să ajungem aici în ziua precedentă dar cineva a încurcat socotelile și ne-a trimis în Shanghai cu o cursă mai târziu. Partea proastă a fost că în aceeași seară ne-am prezentat din nou la același aeroport, pentru zborul spre casă. Am apucat să dormim așadar numai câteva ceasuri înainte de-a fi luați în primire de Grace, ghidul ce urma să ne ajute să pierdem vremea prin Shanghai. Inițial această zi era dedicată cumpărăturilor și timpului liber dar agenția de turism din România s-a gândit să ne ofere și o altă alternativă, o excursie opțională (adică contra cost) prin oraș. Grace, pragmatică și eficientă, le-a combinat pe amândouă.
Shanghai ne-a întâmpinat înnegurat ca și cum ar fi vrut să răspundă propriei noastre oboseli și mohoreli. Soarele abia de se zărea pe cer printre nori, ceață sau smog dau mai degrabă toate la un loc. Ne-a zăpăcit cu imensitatea lui, la fel ca toate marile orașe prin care apucasem să trecem. În zilele noastre Shanghai este cel mai mare, cel mai populat și cel mai dezvoltat oraș al Chinei. A crescut ca și Făt-Frumos din povești, într-o lună cât alții într-un an. Cu un secol în urmă era un biet sat de pescari iar acum e o mare metropolă. S-ar putea spune că orașul a avut în decursul istoriei sale două ore astrale. Prima a fost după ce chinezii au pierdut războaiele opiumului iar englezii și francezii au obligat dinastia Qing să deschidă țara pentru comerțul internațional și să declare Shanghai-ul un port liber pentru negoț. Imperialiștii europeni și americani s-au apucat după aceea să și-l împartă în districte și să construiască cartiere ce semănau cu cele pe care le lăsaseră ei acasă. Al doilea boom s-a petrecut nu cu mult timp în urmă, atunci când conducerea de partid și de stat a Chinei s-a lămurit că programul „o țară, două sisteme” funcționează de minune. Shanghai-ul a profitat din plin de această nouă deschidere spre lumea largă.
Iar acum am să deschid o paranteză ca să povestesc o amintire din copilăria lui Grace. Râul Huangpu împarte orașul oarecum în două. Malul lui de vest se numește Puxi iar cel de est Pudong. Pe vremea când era Grace școlăriță, în Pudong existau doar cartiere pricăjite cu case mititele. Acolo locuia și o profesoară de-a lui Grace, foarte severă și nu prea populară. Școala unde învăța, la fel ca și majoritatea caselor unde stăteau elevii se găsea în Puxi, adică în partea modernă a orașului. Legătura dintre cele două maluri ale râului se făcea cu un feribot care nu funcționa pe vreme rea. Grace ne-a mărturisit că ori de câte ori aveau examene mai grele de dat cu respectiva profesoară, ea și colegii ei se rugau să dea Domnul o ploaie cu spume, să nu poată trece profesoara râul. „Și uitați-vă acum” ne spunea Grace arătând spre zgărie-norii din Pudong, aproape nevenindu-i să creadă nici ei „tot ce vă povestesc se întâmpla cu 30 de ani în urmă! Feribotul a dispărut cu totul, în locul lui avem nenumărate poduri peste Huangpu și o grămadă de linii de metrou ce trec pe sub el”. Gata și paranteza mea.
Și ne-a mai amintit Grace de o zicală chinezească care zice așa: „Dacă vrei să afli ceva despre China de acum 3000 de ani du-te în Xian, dacă vrei să afli despre China de acum 1000 de ani du-te în Beijing iar dacă vrei să afli despre istoria ei din ultima sută de ani vino în Shanghai”. Am încercat și noi să ne imaginăm istoria Shanghai-ului vizitând un templu, o grădină și un colțișor al vechiului cartier franțuzesc. Zgârie-norii moderni i-am admirat de pe un vaporaș ce ne-a dus într-o mini-croazieră pe Huangpu iar sesiune de shopping am avut-o într-un atelier de prelucrare a mătăsii, într-o ceainărie și pe celebrul bulevard Nanjing. Să le iau pe rând.
Templul lui Buddha de Jad
Ca mai toate lucrurile din Shanghai, Templul lui Buddha de Jad nu e deloc vechi, are cam 130 de ani. Povestea lui spune c-a fost întemeiat prin anul 1882, în timpul dinastiei Qing, de un călugărul budist. Călugărul acela pornise într-un pelerinaj spre Tibet și India și a ajuns până la urmă în Birmania. Confrații lui de acolo i-au dăruit cinci statui ale lui Buddha, ceva mai speciale pentru că erau făcute din jad alb, pe care le-a adus înapoi cu el în China. Pentru că drumul de întoarcere l-a făcut pe mare, a ajuns și în Shanghai, așa că s-a gândit să lase două dintre statui aici, un Buddha așezat și un Buddha culcat, într-un templu special construit ca să le primească.
La data vizitei noastre Templul lui Buddha de Jad era foarte-foarte aglomerat. Am găsit aici o mulțime de pavilioane închinate diferitelor avataruri ale lui Buddha. Am văzut și cele două statui de jad. Buddha culcat era așezat într-un pavilion, alături de alte reprezentări asemănătoare, și am avut voie să-i fac fotografii. Buddha așezat l-am găsit într-un pavilion special, dedicat lui și nu am avut voie să-i fac fotografii. Este mult mai mare și mai impunător decât confratele lui culcat dar jadul din care e făcut, așa traslucid cum e, îți chiar dă impresia că ai în fața ochilor o ființă din carne și oase.
Grădina Yu a mandarinului
Obiectivul meu preferat din Shanghai a fost însă grădina Yu a mandarinului, supraviețuitoate a timpurilor când orașul era mai degrabă un sat de pescari. Grădina a fost construită în timpul dinastiei Ming, prin anul 1559, de un fost guvernator al Sichuanului pe nume Pan Yunduan, pentru a-i permite tatălui său să se bucure de bătrânețe. Am putea considera așadar grădina un soi de templu al pietății filiale. Astăzi stă biata de ea strivită de orașul modern, sunt convinsă că i se potrivea mai bine peisajul ce-o înconjura odinioară în satul de pescari. Oricum, de cum îi calci pragul ai senzația că intri într-o altă lume, aproape ca într-un vis, într-un labirint format din grădini, pavilioane, iazuri, stânci, podețe. Poate a contribuit la senzația asta și spusele lui Grace care ne-a atras atenția asupra stâncilor de forme ciudate împrăștiate peste tot. Acelea sugerau de fapt norii de pe cer, așa că m-am și imaginat plutind prin ceruri într-un conac-grădină străjuit de dragoni.
Croazieră pe râul Huangpu
O a treia activitate din programul nostru de Shanghai a fost croaziera pe Huangpu, râu cunoscut și sub numele de Râul Mamă al Shanghai-ului, ultimul dintre afluenții lui Yangtze înainte ca amândouă să sfârșescă împreună în Marea Chinei de Est. Ar fi fost mult mai interesant să fi făcut croaziera asta seara, la ora albastră, când mohoreala orașului avea să fie spulberată de luminile lui. Dar nu s-a putut, trebuia să ne prezentăm la aeroport atunci.
Din câte țin eu minte croaziera a durat cam un ceas și ne-a purtat de-a lungul Bund-ului, în sus pe râu, pentru a ne arăta pe de o parte moștenirea britanică în materie de clădiri din Puxi și pe de altă parte realizările moderne din Pudong. Partea ce-ți fura ochii era, bineînțeles, Pudong, cea plină cu zgârie nori. Au fost de remarcat aici în principal trei clădiri. Prima era turnul de televiziune, Oriental Pearl Radio & TV Tower, clădirea ce are forma unei rachete spațiale cu un dop în vârf, construită în 1994. Este o clădire emblematică în Shanghai și un obiectiv turistic pentru că permite urcarea tuturor doritorilor până în vârf pentru a vedea orașul de la înălțime. Cea de-a doua ar fi SWFC, adică Shanghai World Financial Center, o clădire înaltă de 492 metri și 101 etaje, construită de o firmă japoneză. Particularitatea ei constă din gaura pe care o are la ultimele etaje. Se spune că inițial ar fi trebuit să fie rotundă, ca și semnul de pe steagul nipon dar chinezii n-au înghițit o așa gălușcă. Până la urmă a ajuns să fie dreptunghiulară și din pricina ei clădire a fost supranumită „deschizătorul de sticle”. Și nu în ultimul rând îți sare în ochi replica chinezească la zgîrie-norul japonez, Shanghai Tower. Este cea mai înaltă clădire din Pudong, cu ai săi 632 metri și 128 etaje încolăcindu-se spre ceruri ca un dragon chinezesc.
Seara, după ce-am biruit ultima cină chinezească și după lăsarea întunericului am apucat să mai facem două plimbări scurte. Una ne-a purtat pașii în perioada interbelică, sugerată de cartierul franțuzesc. Cea de-a doua ne-a teleportat în plin consumerism contemporan, în ultra-comerciala și nespus-de-scumpa stradă Nanjing. La capătul ei, pe Bund, am putut vedea puțin din nurii orașului în lumina reflectoarelor.
Probabil merita să-i acordăm orașului acestuia cosmopolit o atenție mai mare. Mie mi-a ajuns însă atât cât a fost, probabil mă prinsese oboseala din urmă. După ce-am scăpat vie și nevătămată din învălmășeala de pe Bund de la ceas de seară nu mai doream altceva decât să mă duc la aeroport, să scap cu bine și de formalitățile sâcâitoare de la frontieră și să mă urc în avion ca să trag un pui de somn. Mă aștepta un zbor de peste zece ore până în Doha, o escală de vreo patru ore acolo și încă un zbor de patru ore până la București. O adevărată plăcere, ce să mai zic. Dar cel ce vrea să vadă lumea asta largă și interesantă … suportă, chiar dacă mai cârcotește din când în când. Acum, întoarsă acasă, nu fac altceva decât să mă gândesc cum să fac să repet experiența și să mai fac o escapadă prin China. Trebuiesc rezolvate câteva restanțe și văzute alte locuri, nou-nouțe.
Eram convinsă că o să-ți dorești să revii în China! Este foarte obositoare mulțimea zgomotoasă și nepoliticoasă…, dar oferta a ceea ce poți admira ca turist este variată, frumoasă și foarte interesantă! Merită tot efortul pentru a vedea cât mai mult căci cu asta rămânem, este darul cel mai de preț pentru sufletul nostru! Îți doresc din tot sufletul să călătorești cât poți tu de muuult!