Zhangjiajie
Jurnal chinezesc - Capitolul 10

În penultima etapă a circuitului nostru am rămas în centrul Chinei, nu departe de locul în care ne-a debarcat croaziera de pe Yangtze. Am părăsit Fluviul Albastru la Yichang unde am fost preluați de un alt ghid și un alt autocar și ne-am îndreptat spre sud cale de vreo șase ore de mers și vreo 400km. Noul nostru ghid era o tânără foarte simpatică și sufletistă, pe nume Lilly, care ar fi vrut să ne învețe în cele două zile petrecute împreună tot ceea ce știa ea despre provincia natală și despre China în general. Grea misiune, polonicul pe care-l folosea era cam mare iar buffer-ul nostru se umpluse deja. Ca o gazdă perfectă, Lilly s-a străduit din răsputeri să ne îndeplinească toate mofturile, ne-a spus o grămadă de povești despre locurile vizitate, ne-a exemplificat una-alta cu experiențe personale, ba ne-a și interpretat cântece tradiționale. Eu zic că și-a îndeplinit misiunea cu vârf și îndesat chiar dacă engleza ei nu era foarte ușor de înțeles. Păcat că n-am reținut mai multe lucruri din noianul prezentat de ea.

Ne aflam acum în provincia Hunan, locul de baștină a lui Mao Zedong. Trăiesc și aici câteva minorități alături de majoritatea han. Lilly a noastră de exemplu era o reprezentantă a minorițății Tujia, ce au renumele de-a fi foarte disciplinați, curajoși și foarte buni războinici. Destinația călătoriei noastre era un district numit Wulingyuan și un orășel numit Zhangjiajie. Trebuia să vedem acolo o pădure de piatră cum nu cred să mai existe pe Pământ. În zilele noastre zona aceea a ajuns să fie asociată cu planeta Pandora, imaginată de James Cameron în filmul Avatar. Se spune că Munții Aleluia care plutesc în aer deasupra Pandorei sunt inspirați de pădurea de piatră din Wulingyuan.

Pădurea cea adevărată de pe Terra doar pare a pluti. Este formată din cel puțin 3000 de stâlpi de gresie de cuarțit, mulți dintre ei înalți de peste 200 de metri, înguști ca niște lăncii, pe care crește o vegetație bogată. Dacă mai adaugi în ecuație nenumăratele râpe, chei, pârâiașe pitorești, iazuri de smarald, lacuri, cascade, peșteri … ai putea spune c-ai nimerit într-un peisaj ce într-avevăr pare a fi de pe altă planetă. Fiind atât de frumoasă și interesantă a fost inclusă în patrimoniul UNESCO.

Se povestește că pădurea de piatră a fost în trecut un teritoriu al celor ce fugeau de jugul împărăției. Este izolată și greu accesibilă și până la urmă a fost uitată complet, doar cei ce locuiau aici știau de existența ei. Faima actuală și-a căpătat-o de curând din pricina unui pictor chinez faimos pe nume Wu Guanzhong, care s-a nimerit să vină în zonă prin anii 1970. Wu a fost fascinat de peisaj și de serenitatea locului, l-a pictat și l-a făcut celebru. În zilele noastre Wulingyuan este unul dintre cele mai populare destinații turistice ale Chinei.

Am stat aproape două zile încheiate în Zhangjiajie iar la sfârșit mi-ar fi plăcut să mai stau cel puțin încă pe atât. În programul oficial, cel pentru care am bătut palma înainte de plecare, era scris că urma să vizităm Yuanjiajie, Muntele Tianzi și Parcul National Zhangjajie, sau mai exact bucățele din aceste subdiviziuni ale Wulingyuan-ului (am furat de pe net o hartă a zonei de interes – pentru aducere aminte). Ghizii noștri însă s-au gândit că mai pot adăuga câteva activități suplimentare, pentru care a trebui să scoatem bani din buzunar. Nu mi-a părut rău deloc, mi-a plăcut nespus tot ce-am făcut și ce-am văzut, nu mă mai puteam sătura. În cele două zile petrecute aici mi-am dat seama de adevărul spuselor – tinerețea e o stare de spirit, fără legătură cu numărul anilor din buletin – în special atunci când am folosit un soi de tiroliană sau când m-am dat la vale pe tobogan.

De încântată ce-am fost nu mi-a mai păsat ce fac și unde sunt iar acum am probleme încercând să-mi reamintesc evenimentele celor două zile. Am să încerc totuși, sperând să nu greșesc prea mult.
​

Muntele Tianzi

În prima dimineață ne-am prezentat la poarta de est a parcului național și am atacat două din obiectivele trecute în programul inițial, muntele Tianzi și porțiunea numită Yuanjiajie. Lilly ne-a spus c-o să parcurgem traseul în sens invers decât era obișnuit pentru a evita mulțimile de vizitatori. Parcul național pune la dispoziția doritorilor tot felul de mijloace de deplasare, autobuse, telecabine, ascensoare ca să le cruțe atât puterile cât și timpul prețios. Le-am folosit pe toate, fără discriminare. Pentru partea cu adevărat interesantă trebuiesc însă parcurse pe jos trasee special amenajate, ce se prezintă sub forma unor cărări de lemn construite pe marginea muntelui. Din loc în loc cărările se lărgesc în locuri de belvedere de unde se pot admira stâlpii de piatră de la înălțime .

Am început vizita cu Muntele Tianzi – Muntele Fiului Cerului, adică al împăratului. Am ajuns acolo după un scurt drum cu autobusul și după ce telegondolele ne-au urcat până în vârf. Ne-am învârtit ce ne-am învârtit pe cărărui și am încheiat salutându-l pe mareșalul He Long al Chinei reprezentat într-o statuie. Zice o vorbă de prin părțile astea că în Wulianyuan sunt 2999 de coloane iar mareșalul este cea cu numărul 3000. He Long a fost un tujia originar din Hunan, revoluționar comunist chinez și unul dintre cei zece mareșali ai Armatei Populare de Eliberare. A participat la Marele Marș și l-a susținut pe Mao aproape până la sfârșit. După ce-a fost declanșată Revoluția Culturală însă el a fost unul dintre primii epurați și a murit nu mult timp după aceea.

Yuanjiajie

Un autobus ne-a dus apoi în porțiunea numită Yuanjiajie. Aici am găsit Podul de Piatră Numărul 1, considerat a fi cel mai mare pod natural de piatră din lume cu ai săi 3m lățime, 5m grosime și 20m lungime și care se află la o înălțime de 400m față de baza stâncilor. Tot aici am admirat cea mai impresionantă coloană a parcului, botezată mai nou Hallelujah Mountain.

Am coborât de la înălțimi cu ajutorul ascensorului Bailong, o minune tehnologică de data aceasta. Într-un minut și un pic ne-am și trezit la parter după ce-am străbătut pe verticală 326m. Locul în care am debarcat se numea Cele Patru Porţi din Jurul Pâraielor, foarte pitoresc și el, ce făcea parte dintr-un traseu numit Pârâul Biciului de Aur, pe care noi nu l-am avut în program din păcate. Apoi am făcut o pauză în care am fost poftiți la masă, pentru reîncărcarea bateriilor.

Parcului Național Zhangjiajie

După masă am fost invitați în zona Parcului Național Zhangjiajie pentru a avea parte de aventura zilei. Aici a trebuit să ne luăm inima în dinți pentru că urma să trecem de pe un munte pe altul pe un pod cu podeaua de sticlă. N-a fost tocmai ușor din pricina creierului încăpățânat ce nu voia nicicum să se lase păcălit. Nu și nu – zicea el – primejdie !!! nu vezi c-ai să calci în gol? sub picioare nu e nimic solid, doar aer !!! Podul cu pricina se află la o înălțime de aproximativ 300m deasupra văii, e lung de vreo 430m și lat de vreo 6m. Ca să-l treci trebuie mai întâi să te încalți cu papuci de protecție. Cei mai slabi de înger pot s-o facă pe marginea lui, pe dungi opace, unde sub sticlă se află structura de rezistență .

Distracția nu se încheiase însă. După ce-am trecut podul am fost poftiți să vizionăm un filmuleț 3D. La început am strâmbat din nas dar la sfârșit m-am declarat super încântată. Filmulețul simula un zbor cu balonul prin Wulingyuan. A trebuit să urcăm în trei coșuri atârnate de tavan și după ce ne-am pus ochelarii pe nas totul a devenit minunat, ca în basme. M-am tot învârtit pe loc, ca un titirez, nedorind să scap nimic din acțiune. A fost cea mai bună simulare a unei realități virtuale pe care am văzut-o eu până acum.

Odată încheiat filmulețul grupul nostru a fost spart în două. Doritorii mai ușori de 80kg puteau coborâ în vale cu ajutorul unei tiroliene construite aproape paralel cu podul de sticlă, suspendată așadar tot pe la 300m și-având tot o lungime de vreo 400m. N-ajungeai chiar până jos cu ea, urmau după aceea două tobogane. Nedoritorii sau cei mai grei de 80kg urmau să coboare cu liftul și apoi cu un tobogan mai mititel. N-am stat mult pe gânduri și m-am înscris la varianta cu tiroliana. Deși părea înfricoșătoare la început n-a fost deloc așa. Nu e foarte abruptă și porneai la vale doar după ce erai legat bine într-un scaun ca de parapantă. Stăteai în el ca într-un cocon. Toboganele m-au distrat și mai tare. Înainte de-a ne lansa ni s-au dat suprapantaloni, ca să alunecăm mai bine și mănuși cu bulinuțe de cauciuc lipite în palmă, ca să ajute la frânare. Am mai fost sfătuiți să depărtăm picioarele și să frecăm puțin încălțările de marginea toboganului, tot pentru frânare .

După ce grupul s-a reunit am pornit-o pe jos într-o plimbare lungă de vreo trei kilometri pe fundul canionului pe care-l văzusem de sus. Aceasta a fost ultima activitate programată pentru prima zi și a fost la fel de plăcută ca și celelalte, după mintea mea aș mai fi vrut vreo două drumeții de acest fel.

A doua zi de dimineață am luat-o de la capăt cu explorarea Parcul Național Zhangjiajie, „bifând” un alt punct trecut pe lista oficială, zona Huangshizhai adică Fortăreaţa Pietrei Galbene sau Satul Leului Galben. De data aceasta am pornit la drum trecând prin poarta de sud. Aici ne-a întâmpinat o statuie a lui Wu Guanzhong, pictorul ce-a făcut celebră această parte de lume. Iar apoi am văzut o alee mărgintă cu panouri în care apăreau diverse păreri ale unor personalități de seamă, legate de Zhangjiajie. Pentru a ajunge în vârf am folosit și de data asta o telegondolă iar apoi ne-am plimbat pe cărări de lemn special amenajate. Timpul a trecut pe nesimțite.

Muntele Tianmen

În a doua parte a zilei ne-am îndepărtat puțin de locurile vizitate până atunci în Zhangjiajie dar ne-am apropiat puțin de aeroportul de unde urma să decolăm chiar în acea seară. Până să se petreacă acel eveniment mai aveam însă de făcut o vizită, la Muntele Tianmen.

M-am distrat când mi-am dat seama ce urma să vedem. Nu cu mult timp în urmă circula cu frenezie pe Facebook o fotografie a unei găuri într-un munte în care apărea o bisericuță. Fotografia cu pricina lăuda, zice-se, frumusețile României. Era trucată bineînțeles iar muntele cu pricina nu era defel în România ci în China, adică taman Tianmen, Muntele Porții Cerești.

Tot felul de activități extreme se fac pe acest munte, escaladă, zboruri wingsuit, coborâri de role. Noi, oameni serioși, am folosit doar mijloacele convenționale, bune pentru tot poporul. Adevărul e că în acest loc m-au impresionat mai degrabă mijloacele acestea de transport și abia apoi Muntele Tianmen. Ca să ajungem în vârf am folosit o telegondolă ce-a străbătut mai mult de 7km, pornind de jos din oraș și oprindu-ne în vârf, la 1519m altitudine. Ca să coborâm de acolo am folosit 7 + 5 rânduri de scări rulante, săpate în burta muntelui și lungi cât cele de la liniile de metrou din Moscova.

Ca de obicei, pentru a evita înghesuiala, am pornit împotriva curentului, așa că am atacat Poarta Cerească venind de sus în jos. Drept urmare nu a trebuit să urcăm cele 999 de trepte ce-i ajung la poale. Recunosc, m-am lenevit și nici măcar nu le-am coborât, am profitat de scările rulante.

Asta a fost excursia noastră în Zhanjiajie, scurtă dar cuprinzătoare. După cum am mărturisit mi-ar fi plăcut să stau aici cel puțin vreo două zile în plus, mai erau multe de văzut. Dar n-a fost să fie și, din păcate, nu cred că voi mai ajunge pe aici cu toate că m-aș întoarce în China oricând. Țara aceasta este însă foarte ofertantă, cu greu m-aș hotărî să repet o vizită. Of, de ce e China atât de departe !

PS. Am ajuns la aeroport în timp util dar nu cu mult timp înainte de decolarea avionului. Când să ne verificăm însă taloanele de îmbarcare, stupoare, ora de plecare era cu trei ceasuri mai târziu. Cineva încurcase borcanele și greșise cursa. Așa c-a trebuit să-i facem cu mâna avionului pe care-l consideram al nostru și să-l așteptăm pe următorul. Am ajuns în Shanghai abia în primele ore ale dimineții.