A doua parte a evadării mele am petrecut-o într-un orășel aflat în mijlocul apelor numit ZhouZhuang. Dacă te uiți pe hartă poți vedea că toată porțiunea dintre Lacul Tai și monstrulețul numit Shanghai este o mare cârpăceală verde-albastră, unde zonele cu pământ par a fi peticite cu râuri, lacuri, canale și cănălașe. Arată precum o mare plasă de pescari prost meșterită. Pe firele plasei se îngrămădesc o puzderie de sate și orașe. Unele dintre ele s-or fi modernizat, altele în schimb păstrează încă nealterată patina unor vremuri de demult.
ZhouZhuang, destinația mea, se lăuda c-ar fi Orașul pe Apă nr. 1 din China. Tom mi-a povestit că renumele acesta i se trage din două motive. Primul și cel mai evident este că oficialitățile chinezești îl promovează foarte mult. Orășelul face parte din selecta categorie AAAAA ce este acordată celor mai importante și mai bine întreținute atracții turistice din Republica Populară Chineză. Un al doilea motiv ar fi că acest orășel a fost primul căruia i s-a descoperit farmecul aparte. Responsabil cu această descoperire a fost Chen Yifei, unul dintre cei mai mari pictori chinezi contemporani. Picturile lui, unele reprezentând și ZhouZhuang, au fost expuse în galerii americane sub titlul Amintiri de acasă.
Primul lucru pe care l-am făcut după ce-am ajuns în orășel a fost să luăm masa. Restaurantul, reconvertit dintr-o fostă grădiniță, a fost foarte simandicos. Am luat prânzul pe marginea unu eleșteu în care se bălăceau pești koi printre nuferi, în liniște și pace. Apoi am plecat în explorarea ce-a constat din două părți, una pietonală și cealaltă pe ape. Nu de alta, dar perspectivele oferite de cele două experiențe erau oarecum diferite.
Plimbărica pietonală ne-a învârtit puțin pe alei îmbârligate, pe poduri cocoșate, printre magazine și magazinașe ce pe alocuri păreau că stau bot în bot din cauza distanței mici dintre case. Am avut trei obiective de atins în timpul acestei plimbări, un teatru și două reședințe.
Teatrul nu era unul obișnuit ci unul pregătit pentru o reprezentație de operă chinezească numită Kun sau Kunqu. Opera aceasta este una dintre cele mai vechi forme existente de operă chinezească și a evoluat dintr-un stil muzical local, apărut pe vremea fostului regat Wu. Prin secolele 16-18 a ajuns să domine teatrul chinezesc și este un strămoș al mult mai cunoscutei Opere Pekin. De specială ce e a fost trecută pe lista patrimoniului oral și imaterial al umanității de către UNESCO. I-am mărturisit lui Tom că eu aș participa cam degeaba la un astfel de spectacol, l-aș privi fără să înțeleg nimic. Mi-a răspuns să nu-mi fac nici o problemă și ei, chinezii get-beget, au dificultăți în a-l înțelege din pricina nenumăratelor aluzii culturale strecurate în poveste.
După ce-am fost la teatru am fost poftiți acasă la domnul Zhang. Am nimerit într-o reședință familială construită pe la începutul secolului al 15-lea de către descendenții unui alt domn numit Xu Kui. Locuința a ajuns în proprietatea familiei Zhang abia la începutul epocii Qing. De atunci a fost numită Yuyan (Rândunica de jad) sau pur și simplu casa Zhang.
Casa Zhang este o proprietate întinsă, cu șase curți interioare și zeci de camere. Acest lucru însemna că proprietarul ei nu era un fitecine. Pe vremurile acelea, regulile ierarhiei confucianiste se aplicau și caselor, mărimea lor, numărul curților și încăperilor fiind determinat de rangul proprietarului, de locul pe care îl ocupa el în societate. Orice înfumurat ce îndrăznea să depășească cota ce i se cuvenea risca să rămână fără cap.
Locuința familiei Zhang urmează principiile de proiectare obișnuite din zona Suzhou. Fața casei este orientată perpendicular pe canalul public. Dincolo de poartă, ce stătea în mod ideal orientată cu fața spre sud, o serie de încăperi și curți formează o axă centrală, un soi de coloană vertebrală a casei. Acolo era domeniul stăpânului casei, locul în care își primea oaspeții sau își ocupa timpul. La capătul ei se afla grădina casei ce dădea în alte canale mai mititele, pentru uz privat. De ambele părți ale axei principale se întindeau camerele familiei (în dreapta cele ale băieților în stânga cele ale fetelor casei), încăperi auxiliare, coridoarele înguste ale servitorilor.
A doua vizită am făcut-o la Casa Shenting, reședința domnului Shen Wansan, primul milionar din Jiangnan ce-a trăit la începuturile dinastiei Ming. Câteva panori de bronz afișate pe pereți povesteau câte ceva despre viața lui desprinsă parcă din povești. Se pare că domnul Shen și-a început cariera ca un agricultor priceput, cultivând ceai și crescând viermi de mătase. După aceea s-a apucat de negoț făcând din ce în ce mai mulți bani. La un moment dat a dat faliment dar s-a căsătorit cu o văduvă bogată și-a luat-o de la capăt. Oamenii credeau că Shen Wansan are un soi de sac fără fund plin cu bogății, o fabrică de bani, și că acesta ar fi fost sursa adevărată a averii sale. Bogăția lui nemăsurată i-a adus nenoroc. Împăratul a devenit invidios, i-a confiscat bunurile iar pe el l-a trimis în exil în provincia Yunnan. Shen Wansan nu s-a astâmpărat nici acolo, s-a apucat de comerț cu Tibetul, pe tradiționalul Drum al Ceaiului și al Cailor.
Reședința pe care a construit-o în ZhouZhuang păstra aceleași caracteristici ale caselor de aici dar era mult mai mare și mai bogată. În fundul ei, așezată ca într-un soi de altar, am găsit statuia poleită a proprietarului ce-avea la picioare mașina de făcut bani.
Odată terminate vizitele am purces la partea a doua și cea mai plăcută a șederii mele în ZhouZhuang, plimbarea cu barca. Avea dreptate Tom, din această perspectivă orășelul arăta și mai pitoresc. N-am avut altceva de făcut acum decât să mă relaxez, să savurez experiența și să fac cât mai multe fotografii, suveniruri de adus cu mine acasă. În prima parte a plimbării am mers aproximativ de-a lungul acelorași drumuri pe care le străbătusem pietonal, alfate toate în partea mai aglomerată a orașului, acolo unde se aflau și majoritatea magazinașelor și restaurantelor destinate turiștilor. La sfârșit am intrat însă într-o zonă rezidențială mult mai liniștită și mai puțin aglomerată. Aici puteai savura din plin atmosfera pașnică a vieții de la țară.
Cam atât am avut de povestit destre ZhouZhuang, un orășel extrem de pitoresc ce mi-a deschis ochii asupra unui mod de viață lacustru, îmbelșugat și liniștit, specific acestui colț de Chină. Aș mai fi rămas vreo două zile să-l savurez pe îndelete. Ce atmosferă frumoasă trebuie să se instaleze aici pe înserat, când orășelul este luminat strategic. Sau dimineața devreme când străzile nu-i sunt încă asaltate de oameni.
Prin jur se găsesc multe alte sate și orașe pitorești, mi-ar fi plăcut să trec în revistă câteva. Au rămas însă pentru o dată viitoare …
Fii primul care comentează