În China pentru a doua oară
Al doilea jurnal chinezesc - cuvânt înainte

Cel ce învață reia la un moment dat ceea ce a învățat; oare nu se bucură astfel? Ca atunci când revine un prieten de departe, căci nu este oare, atunci când îl reîntâlnește, deplină bucuria pe care o trăiește?  Confucius – Analecte

Asta e, am recidivat, am fost pentru a doua oară în China. Nici nu terminasem bine excursia din toamna anului trecut și m-am înscris într-alta, ce urma să se desfășoare în luna mai a anului viitor. În fond rămăsesem cu atât de multe restanțe … Cel mai mult și mai mult mă rodea faptul că nu am apucat să pun piciorul pe Marele Zid Chinezesc și nu i-am admirat pe soldații de teracotă ai lui Qin Shi Huangdi, primul împărat al unei Chinei unificate. La fel de interesant ar fi fost după mintea mea să fi explorat nițel și vreo două orașe sau sate răsărite pe lângă Marele Canal, o construcție omenească ce poate rivaliza oricând cu Marele Zid, așezări ce sunt alintate în zilele noastre sub numele de Veneții chinezești. Și mai exista tentația Tibetului … cum o fi oare să te cocoți sus de tot, pe acoperișul lumii, oi fi eu în stare să supraviețuiesc în aerul lui rarefiat? Ei bine, circuitul din care tocmai m-am întors, propus tot de DAL Travel, a reușit să ostoiască câteva din dorurile mele.

Am început excursia tot în Beijing, ca și data trecută, și am terminat-o tot în Shanghai, diferit a fost doar ocolul pe care l-am făcut între cele două orașe. Provinciile Sichuan, Yunnan, Hubei, Hunan au rămas departe de interesele noastre actuale, drumurile ne-au purtat prin Shaanxi,  Qinghai și Tibet. Inițial am avut impresia că voi avea parte de o vacanță mult mai ușoară decât data trecută, în fond apucam să dorm două-trei nopți în același pat dar la sfârșit mi-am schimbat părerea, am ajuns acasă la fel de obosită ca prima oară. Timp de două săptămâni și un pic am dat ocol unei jumătăți de Chină și am încercat mai toate mijloacele de transport: avion, autocar și tren de (și fără) mare viteză. De data aceasta am reușit să depășesc întrucâtva șocul provocat de infrastructura chinezească modernă ( autostrăzi, căi ferate, poduri, imensele blocuri de locuințe,  … ) și de neobosita forfotă provocată de cei 1,4 miliarde de chinezi, dar tot nu m-am simțit sută la sută în largul meu în această societate atât de diferită de a noastră. Sunt atât de multe lucruri pe care nu le-am înțeles, pe lângă care am trecut precum gâsca prin apă. Legendele Olimpului sau povestirile biblice nu mi-au furnizat cheile potrivite pentru a înțelege scenele din picturile chinezești. Poeziile au sunat straniu de tot în urechea mea europeană, aluziile lor neaprinzându-mi nici un beculeț în cap și nici prea mult freamăt în suflet. De istorie și de eroii din vechime ce să mai zic … abia de reușesc să țin minte numele câtorva dinastii darămite să-i cunosc pe toți Napoleonii, Charlemagnii și Ștefanii cei Mari ce s-au perindat prin acel colț de lume în cele cinci milenii de istorie (cel puțin). Cultura generală adunată cu chiu cu vai, lecțiile învățate la școală nu s-au sinchisit prea mult de lumea aceasta străină, clădită după principii confucianist-daoist-budiste. Lucru pe care acum îl găsesc regretabil.

Ceva-ceva tot s-a prins de mine. Am aflat cu ocazia acestei excursii că geografia este mult mai ușor inteligibilă în China dacă înveți câteva cuvinte, ca de exemplu bei = nord, dong = est, nan = sud și xi = vest, ce par a fi de importanță capitală. Ar mai fi de pomenit shan = munte, he = râu sau zhou = provincie/județ, jing = capitală. Dintr-o dată, denumiri de neînțeles precum numele provinciilor Shandong sau Shanxi se dezvrăjesc și ajung banalele La Est de Munți sau La Vest de Munți. În acest caz este vorba de Munții Taihang ce se găsesc în apropierea leagănului civilizației chinezești aflat în Câmpiile Centrale ce se întind de-a lungul lui Huang He, adică Fluviul Galben. După aceeași logică Hebei și Henan devin La Nord de Râu și respectiv La Sud de Râu, același fluviu mamă al Chinei de nord, Fluviul Galben. Beijing este de fapt Capitala din Nord iar Nanjing, Capitala din Sud … ș.a.m.d… cu cât înveți mai multe cuvinte cu atât devine mai ușoară și geografia.

Am mai învățat cu această ocazie că în limba chineză există o grămadă de omofone, cuvinte care se pronunță identic dar se scriu diferit. Nenumărate superstiții au luat naștere din cauza lor dar și multe licențe poetice ce sunt pricepute doar de oamenii cultivați. De exemplu nu te duci cu o carte la cazinou pentru că atât „carte” cât și „a pierde” se pronunță la fel. Cifra 8 este cea mai norocoasă cifră din China doar pentru că pronunția ei seamănă cu verbul „a face bani”. Cuvântul chinezesc pentru „pește” este un omofon pentru „surplus”, de unde și nenumăratele talismane reprezentând pești, ce le ușurează deținătorilor accesul la puțin mai mult decât au nevoie, fie că este vorba de mâncare, bani, sănătate, prietenie sau orice altceva le-ar trece prin cap. Și un alt exemplu pe care l-am întâlnit de-a lungul și de-a latul Chinei, animăluțul numit liliac, bianfu în chinezește, este deosebit de popular doar pentru că al doilea caracter, fu, este un omofon pentru noroc. Iar dacă strângi cinci lilieci laolaltă înseamnă că te gândești neaparat la cele cinci binecuvântări în variantă chinezească: longevitate, bogăție, sănătate, virtute și o moarte pașnică.

Musai trebuie să pomenesc și de feng shui, ne-am împiedicat de regulile lui la tot pasul. Chinezii din vechime par să nu fi avut nevoie de zei atotputernici care să le creeze universul și să guverneze lumea în care trăiesc. În schimb au crezut într-un soi de „suflu” universal, qi, apărut în momentul big-bang-ului, care face lumea să se miște, yang-ul să se transforme în yin și viceversa, într-un ritm cosmic cât se poate de armonios. Idealul chinezesc este ca viața fiecăruia să urmeze o cale cât mai apropiată de armonia universală, păstrând un echilibru perfect al lui qi. Grea misiune pentru niște ființe omenești amărîte, echilibristică pe sârmă de-a dreptul. Nici măcar chinezii nu sunt în stare de așa ceva, un surplus de qi pozitiv sau de unul negativ și zbori mintenaș de pe Cale. Pentru a veni în ajutorul amărăștenilor dezechilibrați s-a inventat feng shui, un codex de reguli de geomanție, care afirmă că formele lucrurilor cu care ne înconjurăm și mediul ambiant pe care-l clădim în jurul nostru pot influența qi-ul. Regulile se bazează pe teoria celor 5 elemente (pământ, metal, apă, lemn, foc), principiile sau forțele ce pun în mișcare lucrurile din universul tangibil al simțurilor noastre.

După părerea lui Nicole, ghidul ce ne-a însoțit în timpul petrecut la Beijing, feng shui este o chestie cât se poate de obiectivă, există pe lumea asta indiferent dacă credem în el sau nu. Regulile feng shui sunt atât de bine înșurubate în mentalul chinezesc încât nici măcar Revoluția Culturală n-a putut să-l șteargă de acolo. Ca să ne convingem de acest lucru am fost poftiți la o fabrică de jad. Ce-am găsit noi acolo, în afară de flecuștețe precum cercei, brățări și ceva lănțișoare? O grămadă de statuete, care mai de care mai frumos sculptate în această piatră atât de prețuită în China, numai bune de folosit în feng shui.

Am mai învățat câte ceva în excursia din China și am descoperit multe lucruri noi dar tot sunt departe de a înțelege cu adevărat modul în care privesc lumea oamenii de acolo. Mi-am amintit la un moment dat de un domn japonez cu care am împărțit bancheta telefericului ce ne-a coborât de pe Koyasan și care mi-a povestit cum a stat el trei ani în China pentru a-i învăța limba și obiceiurile. Dacă lui i-a trebuit atât de mult timp să aprofundeze o cultură apropiată de a lui, eu de câte cincinale aș avea nevoie oare?

Având în vedere tendințele sincretice ale civilizațiilor noastre omenești s-au putea ca într-un viitor mai mult sau mai puțin îndepărtat lumea noastră să se contopească cu cea chinezească. Nu cred însă c-am să trăiesc într-atât de mult încât să prind în viață o astfel de „corcitură” (nu fososesc deloc in sens peiorativ acest termen, corciturile sunt de fapt, după cum m-a învățat un domn foarte hâtru, exemplarele cele mai reușite).

Tot ceea ce-mi rămâne mie de făcut este să urmez îndemnul strămoșilor romani care spuneau Repetitio mater studiorum est. Iacătă o bună replică la spusele lui Confucius pomenite la început. Vorba asta ar putea servi și pe post de concluzie, una strict personală, apropo de diferențele dintre lumea noastră și cea chinezească. Cât de scurt și de la obiect e dictonul roman. Și cât de alambicată și poetică e vorba lui Confucius. Aceeași senzație am avut-o pe când încercam să citesc romanele clasice chinezești, Visul din pavilionul roșu, Călătorie spre soare apune, Romanța celor trei regate. Nu de puține ori m-am pierdut în poveste, m-au zăpăcit multitudinea personajelor, am pierdut firul roșu al narațiunii. Mintea noastră pare a tânji după logică și concluzii tranșante. Mintea lor parcă ar dori să reflecte toată complexitarea și bogăția lumii.

PS. A fost musai să înghesui aici câteva chipuri culese de prin China. Spre bucuria mea văd că se răspândește și aici obiceiul de-a te costuma în haine de epocă și de-a te plimba pe la obiectivele turistice pentru a face poze de parcă ai fi tu însuți un personaj istoric. În Beijing se poartă costumele din timpul dinastiei Qing. În Xi’an am întâlnit o grămadă de prințese Tang. În Tibet se poartă haine de prin partea locului.

Al doilea PS. N-am rezistat nici eu tentațiilor feng shui. Ultimii mei bani chinezești i-am cheltuit pe medalionul de lemn ce-a aterizat și pe coperta prezentului articolaș. Lemnul e special și e frumos mirositor, din păcate nu i-am reținut numele. Iar în medalion sunt reprezentați dragonul și phoenixul. Sper să-și facă datoria și să-mi aducă armonie în viață.